1. Stația golului

Am ajuns acolo
fără să plec.
Nicio geografie nu mă conținea.
Nici camera. Nici trupul.
Eram întins,
dar nu mai știam cine ține greutatea mea.
Aerul intra și ieșea —
dar nu pentru mine.
Nicio funcție.
Doar mișcarea pură,
ca o mașină care merge fără
roţi, motor sau șofer,
pe un drum fără hartă.
Totul e egal,
neted,
incolor.
Gândul —
un fir tăiat dintr-un război de țesut.
Simțirea —
o ușă în perete.
Nu mai bate nimeni.
Acolo, timpul nu era o curgere.
Era un lac înghețat,
dar nici măcar rece.
Un „între” în care nimeni nu strigă
și nimeni nu așteaptă.
Nu ea nici vis, nici veghe,
nici uitare.
Ci o formă de a fi
Şi atât
O stație
unde nu oprește nimic,
dar în care totul a ajuns.
___________________________


2. Umbra întrebării

La început n-a fost întrebare,
ci doar o fisură
în liniștea prea completă.
Un tremur în absență,
ca și cum golul
ar fi început să se simtă pe sine.
Apoi —
fără glas,
fără intenție,
ceva s-a ridicat
din adânc.
Nu e voce,
ci o foșnire de gând,
încă necolectat de limbaj.
Un cine?
Un unde?
Un pentru ce?
toate amestecate într-o ceață caldă,
care nu cere răspunsuri,
ci doar să fie locuită.
M-am întors în mine
ca într-o casă
pe care nu o mai recunoști
după cutremur.
Am deschis ochii —
dar întrebarea era deja acolo,
scrisă pe pereți invizibili:
nu pentru a fi citită,
ci pentru a fi purtată.
O umbră care nu imită nimic.
O sete care nu cunoaște apa.
Așa începe căutarea:
cu un gol
care întreabă
fără să știe
că e întrebare.
________________________________________


3. Susul fără nume

Nu am cerut nimic.
Dar susul,
dincolo de orice direcție,
s-a făcut dorință.
Nu e vânt, nu e foc,
nu e glas.
Era doar o aripă
care se întinde
în tăcerea mea.
Am ridicat fruntea
nu ca să privesc,
ci ca să mă pierd
într-o mișcare fără sens.
Fără dorința de a înțelege,
ci doar de a fi în acea mișcare.
Fără formă,
fără cuvinte,
susul nu e „sus”
decât ca o prezență
care nu cunoaște limba
dar care vorbește
în fiecare părticică de aer.
Era o stare care mă ridică
fără să mă mișc.
Un ritm
care mă străbate
fără să-l aud.
Nu e rugăciune,
dar ceva se întâmpla.
O gravitație invizibilă,
care nu mă ținea legat
de nimic,
ci mă face
să nu mă pot desprinde
de nimic.
Nu sunt acela care mă ridică,
ci ridicarea însăși,
ca un puls necunoscut
într-o fărâmă de timp
care nu are nici început, nici sfârșit.
Susul nu e un loc.
Era o destinație
fără spațiu.
_____________________________


4. Cuvântul nerostit

E o lumină
care nu pătrunde.
Nu se reflectă,
nu se refractă,
ci se lăsa să fie
acolo
unde nimic nu strălucește.
Un cuvânt îmi trece prin minte,
dar nu a fost niciodată rostit.
Nu a ajuns la buze,
nici măcar la gând,
ci a rămas în aerul dens
ca o fărâmă de tăcere
care nu mai poate fi tăcută.
Nu știu ce cuvânt a fost.
Poate că e doar o întrebare
fără adresă.
Poate că e doar un răspuns
fără subiect.
Dar simt că, dintr-o dată,
totul a devenit clar.
Nu clar ca lumină,
ci clar ca o apă nemișcată,
unde orice pietricică ar cădea
și tot nu ar atinge fundul.
Cuvântul acela s-a spart
într-o vibrație pe care nu am auzit-o.
Nu pentru că nu am urechi,
ci pentru că urechile nu pot auzi
ceea ce nu se poate spune.
Și atunci înțeleg:
nu este nevoie de cuvinte
pentru a cunoaște.
Nu e nevoie de limbaj
pentru a fi.
Cuvântul nu rostește adevărul.
Cuvântul e doar semnul
că există un loc
unde nu poate ajunge niciun sens,
decât tăcerea.
________________________________________


5. Întoarcerea fără pas

Nu am plecat.
Dar am știut
că în fiecare pas
se află o întoarcere.
În jurul meu,
lumea nu s-a schimbat,
dar eu m-am întors în ea
ca un străin
care știe că acolo i-a fost casa,
dar nu mai recunoaște nimic.
Privind prin ochii aceia,
lumina părea la fel,
dar tăcerea mea
făcea totul să vibreze.
Fiecare obiect
era un ecou
al unui spațiu pe care nu-l mai înțelegeam.
Cineva a vorbit,
dar cuvintele nu au trecut
prin urechi,
ci au rămas suspendate
într-un loc unde nu există timp.
Am văzut oameni
care mă priveau,
dar nu mă cunoșteau.
Eu nu eram acela care fusesem,
dar tot eu eram.
Fiecare gest era ca o amintire
care nu mai venea din trecut,
ci dintr-un viitor
care nu avea chip.
Și totuși, am înțeles:
întoarcerea nu e o cale,
e o stare
care rămâne.
Am fost același,
dar altul.
A fost un pas,
dar nu am mers.
A fost doar o privire
care a rămas
înainte de a se risipi
în aerul pe care l-am respirat,
în acel aici
care nu știe
ce înseamnă a fi.
_____________________________________


6. Tăcerea care vorbește

Am auzit un cuvânt
care nu venea din nimic.
Nu era nimic mai mult decât aerul
care intra și ieșea
fără să schimbe locul.
Și totuși,
în acea tăcere,
cuvântul s-a rupt
într-un ecou
care m-a cuprins
fără să mă atingă.
A fost un gând
care nu putea fi gândit,
un sentiment
care nu putea fi simțit.
Dar era acolo.
Nu era nimic.
Nu era nimic în afară de acel nimic.
Și m-am întrebat:
Cum poate tăcerea să vorbească,
fără să știe că vorbește?
Cum poate ea să fie
și să nu fie în același timp?
Cuvintele nu sunt decât umbre
ale unei realități
care se ascunde
în spatele tuturor lucrurilor.
În spatele nostru.
În spatele fiecărei respirații.
Tăcerea nu poate vorbi,
dar totuși o face.
Tăcerea nu poate fi auzită,
dar totuși o simți.
________________________________________


7. Călătoria fără drum

Nu plec nicăieri,
dar simit cum mă mișc.
Nu am un drum,
dar merg.
Nu știu unde am ajuns,
dar știu că nu mai sunt același.
Nu am întâlnit nimic,
dar am întâlnit totul.
Călătoria nu are început,
nu area sfârșit.
E un cerc perfect
în care nimic nu se închide,
ci se întoarce mereu.
Ȋncerc să ating ceva,
dar mâna mea a trecut prin toate.
Nu exista nici un obiect
care să poată fi prins.
Dar totuși,
în această călătorie,
am înțeles că nu trebuie să ajungem nicăieri
pentru a ajunge acolo unde sunt
acum
Și poate că, în sfârșit,
când vom opri orice mișcare,
vom înțelege
că am fost întotdeauna aici.
Fără drum,
fără țintă,
fără nimic.
Și totuși,
vom călători mai departe