Am vrut să scriu o poezie, parcă, special pentru tine...
Dacă te-ai îmbogățit (sau dacă ai sărăcit între timp), să nu te superi că mai scriu despre săraci,
Ești undeva departe,
Vapoarele au plecat, toate, înspre Nord,
Cert este că Cetatea este foarte bine păzită, niciun prea mare bețiv care să nu fi prins
Hanul sau hamul
Cailor, de dinaintea plecărilor...

În cort, lângă poarta vopsită, în gri, este un câine, dă din coadă, țiglele cad, în mod obosit, pe el...
Ce zici, scăpăm câinele de oase, pas, oasele lui, sau ce facem...
Mi-e poftă de o ieșire... Glicemic, absurd.
În crâng, printre florile-albastre, spui tu...
Sau ce spui, în Floreasca, dacă au dat florile,
Dacă mai există ASE-ul, Bucureștiul,
Visările
Scurte, imaginea ta, dinspre Sud, sunt multe căprioare afară și țara e o ciupercărie imensă, un bal de copaci muți.
”Lasă-mă să îmi scriu poezia, nu mă zăpăci...”
Și, desigur, nu m-am mai gândit la tine, la nimenea, pentru că în bărbat
În orice bărbat, poate e otravă destulă... Și chin...
Îți zâmbesc, te iubesc, dar poate că ești departe, nu știu... Nu mai știu... Nu te mai știu...

Crângule, crângule, unde e? De unde mă plâng tulnicarii?
Sunt tot felul de vapori
Și de vapoare
Care dintre care mai vaporoase și mai puse pe glume mute și surde...
Suntem cretini, așa zicea Nichita. Sau poate Adrian Păunescu, ce păuni suntem toți!
E-un nimenea care se întinde negru, în tot.
În tot.
Dar femeile sunt foarte agere și au bănuți la picioare, își tremură tălpile tinere, cu melasă, la mâini.
Nimeni nu le împiedică să își cumpere cercei sau cămăși albe.
Ce se aude, de dincolo? Cad bănuți, bănuți, și cred că ninge...
Cum este vremea vapoarelor, de mai dinainte de furtuna cea neagră, care nu mai vine, ce bine...
(Sunt vapoare, în noi toți, acum. Ele se zbat, albatroși... Ele merg...)