Te-ascunzi prin toamne, zână-mprăștiată
Și fardul ți se scurge-n sumbre picuri,
Îți avortezi speranțele în plicuri
Pierdute-ntr-o iubire ne'ntâmplată.

Estropiați, vorbim despre nimicuri,
Dorința ni s-a stins, asfixiată,
Prin anotimpul ciuruit de zloată
Ne exhibăm atavicele ticuri.

Pietrificate, trec cohorte, gânduri,
E frig în noi. E frigul babei Dochii,
Ne-nsingurăm destinul printre rânduri,

Foșnești morbid aceleași negre rochii,
Vom ațipi curând în patru scânduri
Și mâini de var ne vor închide ochii...

27.11.2005

Sonetul de la care s-a pornit:
Sonet I
de Mihai Eminescu

Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,
Iar vîntul zvîrle-n geamuri grele picuri;
Și tu citești scrisori din roase plicuri
Și într-un ceas gîndești la viața toată.

Pierzîndu-ți timpul tău cu dulci nimicuri,
N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;
Dar și mai bine-i, cînd afară-i zloată,
Să stai visînd la foc, de somn să picuri.

Și eu astfel mă uit din jeț pe gînduri,
Visez la basmul vechi al zînei Dochii;
În juru-mi ceața crește rînduri-rînduri;

Deodat-aud foșnirea unei rochii,
Un moale pas abia atins de scînduri…
Iar mîni subțiri și reci mi-acopăr ochii.