În umbra serii, intru liniștit în casă,

o casă pustie, cu mult fungus în colțuri,

în față se vede portretul măicuței mele frumoase.

Un chip blând, smerit, de parcă-ar fi venit din cer,

Mângâind cu lumina sa orice colț de dor și fier,

Și-aducând alinare ca un vechi și sfânt mister.



Privirea ei pătrunsă de lumină,

Părea dintr-o poveste fără vină.

ÃŽn lumea ei, e farmec pe-alese,

Oamenii-s blânzi, iar grijile-s șterse.

Fericirea zâmbește, mereu dăinuind,

Într-un colț de paradis strălucind.