Tu
Locuiai în ziua în care lumina
subția cerul
precum echinocțiul
zborul păsărilor de toamnă.
Îți scriam numele, te îndepărtai,
lumina aluneca peste litere,
între noi se aduna liniștea,
o zăpadă subțire acoperea cuvintele,
un manuscris din care poemele
se retrăgeau precum apele,
înainte ca zeii să aibă un nume.

Ne despărțea un spațiu elastic,
o stație de tramvai,
o distanță măsurată în ezitări,
în poeme neterminate
și răgazul dintre
un fiore colto e l’altro donato.
Existam într-un timp incolor, oblic,
în ultima zi de școală,
tu, în cămașa albastră cu mânecă lungă,
eu, în sarafanul până la genunchi,
purtam la noi oracolele din clasa a șaptea
și jurnalul alchimic,
ceasul de la mână arăta poezia orelor,
trecusem deja orizontul.

Eu rămâneam aici, cartograf al tăcerilor tale,
trasând hărți peste o inimă iluzorie,
un marsupiu al sentimentelor,
un alfabet fără semne, în care literele
locuiau în pietre albe și aurii,
metaforele creșteau nerostite,
precum thymusul de câmp
în roșiaticul toamnei.