Flash-uri pe ecran,
purici la televizor,
cuvântarea se amână —
seara cere azil politic
de la ideologie.

Știri.
Obituare.
O țară care clipește rar -
un ochi obosit
de atâta adevăr
prost iluminat.

Ea ar vrea să fie ea.
Atât.
În rochița de seară,
singura care nu minte,
să se uite în oglindă
și să vadă
cum arată o seară
obosită
de prea multă
bucurie livrată
la program,
fericire explicată
prin grafice.

Dar seara asta
nu știe unde e telecomanda.
Știrile vin în valuri,
o mare fără țărm,
nu se mai termină,
oglinda s-a aburit
de incendiul
geopolitic,
rujul s-a topit
într-o roșeață
de urgență.

Pe balcon,
doi pescăruși
încep să
rupă din geam,
vor să intre în casă,
să nu-i prindă
dimineața afară,
dezbrăcați de sens,
cu penele
pline de fum.

Aș zice,
spune ea,
seară, tu -
nebuno,
când ieși la piață
îți iei pantofi
sau cizme pescărești?
Că prea miroși
a apă grea
și a sfârșit de lume
la kilogram.

Aș închide seara asta
într-o cutie,
fără aer,
fără comentatori,
să o duc la easybox,
să o trimit
single way trip,
la reciclare,
la reabilitare,
să fie noapte simplă,
plictiseală pură,
o noapte care
nu explică nimic.

De aici
doar să-i ghicesc soarta,
o oboseală.

Când scriu astea,
seara s-a făcut noapte.

Știrile tac o secundă.
Pescărușii dorm.
Oglinda s-a răcit.

Doar atunci știu sigur,
nu seara era problema,
ci faptul că dimineața
vine mereu
să ceară explicații.