la 8100 de metri
aerul e gol
de aer,
dar plin de tine.

gol ca un buzunar
într-o dimineață de luni,
plin ca o gară
în care nu mai vine nimeni
după mine.

pochill-porque —
din vremurile în care
etajul 10
era o seară,
o bere caldă,
un râs printre
nepalezii mei de cartier,
iar tu
un Everest
la care nu ajungeam
nici cu liftul,
nici cu rugăciunea.

știi, drumul pe aici,
până la picioarele tale,
a fost lung.

metrou,
tramvaie,
măgari,
saci de haine,
mâncare de câini.

am cărat viața
ca pe un rucsac,
cu fermoarul stricat,
din care cădeau
zile,
oameni,
nume
pe care
nu le-am mai ridicat.

nepalezii se uită la mine,
ochii lor sunt
mai mari decât noaptea,
mai lucizi decât adevărul.
știu ce urmează.

la 8100 de metri
nu mai negociezi nimic.
nici iubirea,
nici întoarcerea.

mă uit în jos,
tramvaiul 1
trece pe sub mine,
îngropat în zăpadă,
cu ultimii călători
învățând să respire
fără aer,
fără să se țină
de bare.

mă uit în sus,
tu nu mai ești vârf.
ești doar o tăcere
care nu
mă mai recunoaște.

și atunci știu
nu eu te-am urcat,
nu tu m-ai așteptat.

am ajuns prea sus
pentru un om
care a trăit toată viața
la etajul 10,
prea jos
pentru un zeu
care n-a coborât niciodată.

la 8100 de metri
mă las jos.
nu mor.
nu cad.

doar îmi scot numele din mine
ca pe o mască de oxigen goală
și îl las acolo,

între tine
și munte,

unde nu mai respiră
nimeni,
chiar nimeni.