Dacă ar fi să compun un poem de sorginte social-filozofică —
un string,
o fiță,
o caramea, o halviță —
nimic n-ar fi mai potrivit, mai carnavalesc, mai de efect imediat
decât să vorbesc despre fotbal.
Pentru că dacă nu talent,
atunci ambiție,
și mai ales mentalitate:
(trei de M)

Și pentru că în fotbal se practică fentele laterale,
n-o să atac problema direct —
aleg să fac o subtilă pasă particulară
în lung de linie,
respectiv diferențierea în matrice și grup abelian
a paralelelor:
microbist versus suporter.

Pentru început,
mă rezum la a spune
că microbistul este precum femeia care îți zâmbește afectuos,
cea căreia i se citește pofta-n priviri când te măsoară
ca pe ultimul corn cu ciocolată,
care-și ridică piciorul când o săruți pe obraz
și merge pe bulevard în pas săltat,
fericită,
când o ții de braț.
E nefericită doar dimineața,
când trebuie să pleci la serviciu.

E copila docilă care vine să te aștepte, ca din întâmplare,
în parcul din fața instituției,
exact când ți se termină programul.
Ăsta e microbistul.

Suporterul, în schimb,
e tot o specie a microbistului,
numai că este asemenea acelei femei rele
care îți face curat printre haine
(sanchi!),
adulmecându-ți fiecare tricou
și extrăgând cu penseta firele de păr
ce pot constitui
indicii suspecte.

Este aitista inteligentă care îți instalează aplicații de locație
și dă o poală de mălai pe darknet,
numai ca să obțină cele mai sofisticate dispozitive de urmărire:
— Iubi, dacă n-ai înțeles până azi,
conexiunea cosmică dintre noi
bate granițele limitative ale naturii...

Hai, zi că n-ai auzit-o debitând asemenea elucubrații,
în timp ce te întrebai,
cu moaca-ți lungă
precum o ședință de bloc
într-o zi cu etapă,
cine dracu' s-a spart și i-a spus
unde te-ai ascuns și tu, ca omul, să te îmbeți...

Anyway.

Ce vreau, până la coadă, să subliniez:
un microbist adevărat
va saluta întotdeauna un suporter al unei echipe nesuferite
cu un „Hai, Rapidu’!”

Măcar pentru a-și oferi
sieși
o satisfacție de ordin spiritual.

Dacă n-a avut cincizeci de bani să-i dea amărâtului de la stop
(pe care, de altfel, l-a și înjurat),
poate măcar cu asta
să-și mângâie conștiința.

Și-atât.