Când facem primii pași în acest joc al umbrelor,
totul e un fior dincolo de râu. Pașii sunt mici.
Ochii ni se deschid mari, ca o lupă de argint,
să caute taina mâinilor care ne veghează —
acele mâini-leagăn, cu miros de iarbă caldă,
în care plonjam sub lumina lunii.

Apoi, o bicicletă cu două pedale ne prinde în galopul ei orb.

Ne învârte înainte, violent,
ca și cum frâna i s-ar fi frânt sub copite,
ca și cum ar refuza, cu o asprime sălbatică,
să reducă din viteza ei competitivă, de foc.
O goană de jăratic prin capilarele nopții.

Până când linia orizontului ne zâmbește, tăcută și rotundă.

Acolo sesizăm o altă pereche de pași pe nisip.
Un mers nesigur, un tremur prin aceeași lupă de cristal,
unde ne așteaptă, proaspete, două liane tinere.
Două ramuri verzi care ne îmbrățișează strâns,
asigurându-ne liniștea căderii în pumnul de lut...

Acel pumn de lut din care am respirat, cândva,
primul strigăt al vieții.