Văpaie-n livadă, pom de rândunele.
În dos, s-au copt fructele mele.
Mă cațăr pe brânci, iscodesc:
Gutuie.

Lucește superfructul noduros,
adevăratul rod din rai frumos.

Zbor peste Europă, Gutuie-n poală,
ajunge-ntreagă recolta-mi orientală.

Pusă bine pe pervaz,
văd ce fac după, poate dulceață.

Dar s-a dus, s-a dus! Păi cum?
— întreb pe omul meu englez
cu măr în obraz.

„Ah – apropo – ți-am aruncat fructul stricat.”
Șoc. Nu știa ce era.

Încărcătura mea continentală,
ancestral și sacru aur de catifea,
lui i s-a părut doar măr stricat.