Începutul


Măi, fraților, să vedeți ce mă gândi eu
că v-ar prinde bine să mai aflați și, nu știu cum,
dar, de cele mai multe ori, mă surprind gândind în favoarea mea…
scriu aici și întâmplarea asta, cu toate că Valica trăiește
și, dacă o auzi ce am scris eu pe spesele ei și m-o prinde prin sat, aia pune paru’ pe mine și pe toată importanța lingvistică
a acestui poem, cu idiomul lui, cu tot…


eram cu Tătăică, pe Hopini, să adăpăm vacile.
mai totdeauna le mai lăsa o țâră la păscut,
pe marginea Părăului al Tulbure,
să mai glojderească și ele prin tufare, printre brustani,
după niște vârfete de iarbă.
în timpu’ ăsta, mă învăța să încrustez botițe cu briceagu’.
cele mai bune erau de alun, nu le crăpa coaja, cu vremea.
da’ și vremea era pe atunci cu mult mai puțină.
botițele de alun erau ușoare, dar eu aveam mai multe de anine,
că zăvoiu’ era aci, la spatele casei noastre.
e adevărat, ăstea erau mai grele și mai cioiuroase. bune și ele,
în felul lor.
țin minte că fuga se-nroșeau în locu’ unde le luai coaja
și aveau un gust amar, când te rezemai cu dinții din față în ele.
altădată, străbunică-miu scotea din geac o cojică de pâne,
o bucată de brânză și vreo două-trei roșii.
le tăia felii și punea pe ele puțină sare zgrumțăroasă.
măă, ce bună mâncare mai era asta la câmp!
într-o zi, cum stam noi așa, ne pomenirăm, în spatele nostru,
cu Nelu lu’ Grigoroiu.


nu știu cum de nu l-am auzit, că era cam șlampăt.
șlampa-șlampa!, făcea pe drum la vale, în papucii de cauciuc.
- bună-zâua, neică Petre! bine că te găsâi aci! nu veni pe linie,
o luai pe cia, pe la tub, și, pe urmă, prin zăvoi,
să nu mă găsască vreunii pe drum și să îmi pierd timpu’
în vreo socoteală cu ei. bine că te găsâi aci!
- bine veniși, Nelule! da’ ce rost ai cu mine? e de mers uneva?
- vez’ de treabă, neică Petre, un’e să mă duc io?!
veni să tăinuiesc cu dumneata într-o problemă,
că am nașu’ de măi departe și, cu altu’, n-am cu care să vorbesc.
- e ceva numa-ntre noi? să dudui copilu’ de cia?
- eee, lasă-l mereu, nu-l dudui! ce dacă ascultă,
el nu trebuie să știe?! și nu-i nici o rușine…
dacă suntem oameni, nu trebuie să ne rușinăm între noi,
aci în satu’ nost’. păi Eva se rușina ea de Ãdam, cân’ erau în Rai?
mă, neică Petre, uite, dumneata, ce dădu peste mine.
nu mă poci culca niam lângă bujdiula de Valica.
se văzu mireasă și-acu’ face fente cu mine,
cică nu poate să se lase străpunsă. și nu intră, mă, socoteala,
decât numa’ oțâră, oțârică, colo-șa.(îi arăta pe botița mea,
cu aproximație).
ori io nu știu ce-i cómedia asta, ori se întâmplă ceva necurat!
uite, dumneata, acu’ se face luna de cân’ o luai cu lăutarii,
numa’ cu un cufăr, și uite-te că n-o poci rupe niam!
o luai desurda!
o fi ea, de felul ei, atât de mitutică?! oricât îndes eu, tot una!


al bătrân privea cu luare-aminte la cam cât îi arătase, pe botiță,
Nelu. și i-a răspuns părintește:
- mă, Nelule, n-are, mă, cum să fie doar atâta…
- poate că atâta e…
- mă, Nelule, ce diavu, mă! dacă io îț’ spui că n-are cum,
păi n-are cum. n-are, mă, cum…
- cică o doare tot una. cum pun mâna să mă lupt,
cum începe să chirăie și strigă s-o las!
dă din picioare, să-nvârte în pat ca șerpele-n spuză și stă,
cât îi noaptea de lungă, pă dunga patului, sângură.
iar io fac nopțâle albe și mă tot chibzuiesc
ce dădu peste mine, zâlele mele!
- stăi, mă, să ne gândim oțâră. felu’ ăsta de lucruri
are mereu o rezolvare!
- mă, neică Petre, nu măi știu acu’ nici de ce mă măi însurai.
fuga vine Anu’ Nou și nu-i făcui de potrocanie.
te pomenești că nici copii nu mi-o putea să-mi facă!
așadară ce mă înveț’, neică, să fac?
că, iote, io de asta veni! cumva trebe s-o rezolv!
așa nu să măi poate, e musai!
- nu descuraja! ce, îț’ convenea măi bine să fi fost începută
pe căi necinstite?!
or’ să nu să măi termene?!
las’ așa, că răzbești tu până la urmă...
- neică Petre, nu-nțălegi că nu să poate?
dumneata crez’ că io veni desurda până ici?
cum pun mâna pă ia-n pat, cum să abțâguiește la mine
să o las în pace! handramaua diavu!
n-o poci nici măcar înghebuji! că-i cât toate zâlele!


- mă, io cred că țâie-ț’ trebe măi mult coraj…
și, cân’ nu-l ai, măi bine țî-l faci!
ia-o și tu măi încet! o fi de elea de să dau numai la dești.
ocolește măi mult locu’ și dă cu deștiu’ ăl lung
până sâmț’ opreala,
apăi, iar măi ocolește, până vrea și locu’ să primească,
să nu măi poată îndura așteptarea!
pă urmă, fulgero odată, drept, să-i meargă la inimă!
- geaba, neică Petre, pă toate le-am încercat…
așa o daravelă n-am auzât să se întâmple cuiva,
de pe lumea asta de pe lângă noi.
uite, dumneata, ce-mi adusă mie diavu, în satu’ Corșor!
mă, da’ și Valica asta să facă ia așa!…
mă, și, de-ar fi una ca nuiaua, ai măi zâce…, da’ asta, mă,
să facă ea așa?!
neică Petre, dac-oi vedea ș-oi vedea că n-am încotro
și că n-o răzbesc în săptămâna asta, uită-te la mine,
cum mă vez’ și cum te văd, io-ț’ zâc că o las pă drumuri, nu alta!
- mă, băiatule, liniștește-te, mă! până la urmă,
se dă ia, opreala, că n-are-ncotro!
tu mai vorbește cu muierea, măi făi și tu voile pă zî,
’cearcă să te-ngăduiești cu ia.
măi pe seară, explică-i și tu, cu o măngăiere,
că așa nu să măi poate!
da’ toate, numa’ cu binișoru’. n-o măi spăria,
că măi multă-i spărietura ca durerea...
și, dac-ai vedea că nu să poate și nu să poate,
pune mâna de intră-i în vorbă, frige o puică de pe bătătură
și dă-i să bea, pă inima goală, două păhare de vin, de-al roșu,
ca sângele din pulpa a mare a piciorului.
las-o încet să mănânce și să bea. tu vorbește-i mereu,
să nu bage de samă că tu nu prea bei…
îmbat-o, mă, bine, să nu să măi miște pă direcțâia verticală!
floancă s-o faci! auz’ tu? floancă!
apăi, ia un cep măi lung de la butoaie,
spală-l bine de floare,-n apă rece, dă-l prin rachiu de-al tare,
și-n înghebujala de su’ pături,
tu i-l potrivește în răspântie
și dai, dintr-o dată, cu podu’ pălmii, ca în nucă, iarna.
n-are cum să nu răspundă și să nu răzbească!
ce măi încolo și-ncoace? ce atâta cómedie?!
pă urmă, dacă și-o aminti ceva, vez’ tu cum vă împăcaț’,
cân’ s-o trezî așa…


Nelu a zâmbit o țâră, i-a mulțămit de vorbe,
au mai vorbit ce-au mai vorbit, care pe unde mai are de adus,
ce și pe unde s-a mai întâmplat câte ceva...
și l-am văzut pe Nelu plecând peste ponoare. șlampa-șlampa…
a luat-o spre balta lu’ Mitoi și a intrat mai sus,
pe ulița lu’ Grigoroiu,
tot așa cum intră un om într-o amintire.
s-a dus acasă…


noi am dat vacile pe la Oprea și, urcând pe potecuța de su’ nuc,
al bătrân m-a luat pe după umeri și-a spus ca pentru sine:
mă, câte li să mai pot întâmpla unora!…


Nelu, cum a făcut, cum n-a făcut, dar a reușit cumva.
a avut, în urmă, copii berechet!
întâi a fost Costinel, apoi au venit niște fete.
unu’, tot băiat, i-a murit de mic, prin ’84.
i-am văzut pe geam, din casa a mare, cum veneau, plângând,
cu el în brațe, de la dispensar, din vale.


eu cred că Nelu s-o fi scăpat vreodată lu’ Valica lui,
de i-o fi spus, când o fi fost mai vesel,
deși eu nu l-am văzut niciodată băut. era om calumea.
i-o fi spus ce și cu cine s-a sfătuit el, atunci,
pentru rezolvarea situației…
cam de prin perioada aia, Valica n-a mai avut ochi să ne vadă.
pe toți ai din casa noastră, fără deosebire.
da’ pe cuvânt că Valicăi nu avea de ce să-i fie rușine.