L I T E R A N D O





“Cel mai ales din oameni se va simți om șters
Văzând că îl amesteci cu-ntregul univers.
Căci orice stimă are o pricină anume:
Nu mai stimezi pe nimeni, stimând o-ntreagă lume…”


Molièr



I.

Din necuprins s-a rupt Lumina,
Ab Iove principium...
Nici prea târziu,
Și nici devreme...
- Între Atunci, ...și Acum...

Martor,
Printre vieții necuvântate
Este Clipa-nviețuită
Ce va duce mai departe
Și Secunda învechită...

Doar lumina-n roata soarelui de sânge
Ne va naște încă o Vreme...,-
Nefiind,
...eram cândva...,
Când totuși - Totul
Cuprins era
Între blesteme...

Din abur cald,
Dintr-o Întâmplare
Pământul și-a sorbit Sămânța,
Prin visul Zeilor de-a fi
Ca stare,
Și-n chip i-a stâns,
Cu toată ființa!

Și primul Zeu,
Născut atunci...,
Cândva...,
Amenințat de-o Lege Nedescrisă
Sub raza Ocrotirii, - (când lumea nu era)
Silit a fost să nască Vise...

Și primul vis a lui,
Tremurător
Legat a fost, tot de-o Întâmplare,
Prin Gândul lui de Zeu Nemuritor
Când chip ne-a dat, și arătare...

Un Gând trecut prin glas de Vreme
În preschimbate repetări
Prin sânge ne-a legat, pe veci în semne
Sfidând cuprinsul unei stări...

Și Zeul ars de-atâta Soare,
Vrerea
Și-a transpus în Gând
Printr-o Dorința arzătoare
Nenăscută pe Pământ...

Conștiința lui de Zeu, - promisă
S-a înnegrit prin Rătăcire...
Printre taine adormite
Și-ntre Sorți dezâmblânzite...

Nesfârșirea lui de Zeu
A schimbat-o pe Cuvinte....!,
Și de-atunci, așa mereu
...se va naște doar în Minte...

Acolo ,
Unde Amintirea începe iar
În Prea-Zeescul gând și tron
Se nasc defapt, ca dar din dar,
Zeii..., visului de OM!

Iar noi, prin lumea noastră
Un chip le dăm și-o arătare
Schimbând cu ei aceiași mască
Arsă-n lutul unui Soare...


Făcători trecuți prin Mituri
Le-au schimbat a vieții casă
Pe un Rid al Mărginirii :
- Viața lor,
...cu viața noastră...

Iar azi, trăiesc la fel ca noi
În drogul risipit de Chronos,
Prin Paradisuri și Noroi,
Și-n visuri dizolvate-n os...

Zămislirea lor de Zeii născută
E alături de iubire!, -
Ura lor..., - din lumea mută
Și-o transpune în Omenire...

Legenda lor s-a risipit
Prin vârsta vremii răstignită-n fapte
Pe-acest tărâm ciudat și contopit
În vis de-o viață,... și-un dor de moarte...

Vremea ce și-o duc prin pas
La fel ca noi, pe căi anevoioase
E Mitul vieții ce-a rămas
Ascuns privirii noastre...

Și Zeii suferă de toate
În prelungiri ce prelungesc
Umbra Focului din spate
Într-un plâns ...prea-pământesc...!

Și Zeii au speanțe-n Zi,
Și Zeii au dușmani în Noapte,-
...ei au privirea de copii,
Și glasuri sugrumate...

Și Zeii nasc la rândul lor
Tot Zeii,... în ironia sorții!-
Și Pământeni așa ca noi,
Devin un Semn în fața Morții...

...și Zeii mor...,
Ascunși prin lumea noastră,
Și-s vinovați de Fapta tuturor -,
Sub apăsări ce ne-apasă...


Iar Moartea lor,
Ce-atinge în talpă
Tot pământul
În lumea asta Prea-Zeească
E chipul Zeiilor ce nu-s....
....decât o mască
Pământească....



II.

Despre Nimic
nu se gândește...,
Despre Nimic
cuvintele n-au glas...
Despre nimicuri, însă
se inventează lumii întregi
lăsând esențe fără sens
în relieful tăcerii,-
...lăsând tăcerile fără stăpân
într-un loc liber,
și acea libertate nedefinită
în legea timpului
peste un TOT...


Despre Nimic
Înspre Nimic
nu există distanță,
nu există controverse
și nici diferențe...
...există doar un punct
privilegiat în atingere,
el fiind defapt, unicul simbol comun
încărcat de jur în prejur
de sensul rotativ
ce prelungește gândul frământat
spre liniștea cuvântului...


Și nimic mai mult!
...dar totuși Totul!
Schimbând acum
Răspunsul...,
Schimbând așa la schimb
Și acele nimicuri..
Într-untotul...


...Iar legile Timpului înnobilat
va ierta prin forma Sinelui,
în ritmul lui aparte,
prin sensul lui abstract
Întâmplarea...,
vindecând, din când în când
relicva nenăscută
dintr-un mileniu viitor.



III.

Marii Înțelepți, socoteau
că morfologia noastră terestră
era un instinct dizlocat
sub tortura universului...,

...Iar viața un punct comun,
...un Simbol,-
de unde n-am venit
și n-am plecat niciodată,
fiind mereu aici,
...și totuși pentru o clipă,
la această nesfârșita cină pământească
unde, - dovada vie se mănâncă
cu aceleași burți,
cu aceași ochi,
cu aceleși guri,
și cu aceiași foame,-
în deplina ei formă de amestecare
într-un loc al pedepsei,
care se conservă și el în clipa de acum,
rămânând restul, -
...restul Opusului...




IV.

În vremea toleranței întoarse
Restricția ne devine un fapt divers
Prin blânda clipă spulberată-n sens
Întruchipează Azilul Deznădejdi arse...

Imaginea e martor în gândul spulberat
Și amintiri duioase, prin ochi se-ntorc,
Se nasc împovărate sub dării de foc
Când zile ne dezleagă,..și-apoi ne tac...

Memoria dăruită în starea asta adâncă
E ruptă din suava amăgire...,
Murim încet,...murim și în neștire
În nebunia asta, ...ce ne înebunește încă!




V.

Tot cuprinsul înființării
Se respinge prin extreme,
Cardinal al Arătării
Împletit printre nuiele...

Contemplarea ne-a născut
Împăcând anopoda
Chipul frământat în lut,
Spre a lua, și iară a da...


Devenind în multe rânduri
Un simbol creat de lume,
Rațiune printre gânduri
La un loc ce ne răpune...

Limpezimea curge-n alta
Se prelinge printre ființe,
Gândul fiind atunci ca dalta
Ce ne sparge din dorințe...

Gândul, - el ne datorează
Schimbul nenăscut din noi
Început ce ne vibrează
Într-o Literă de-apoi...

Una doar va dăinui
Prin Cuvântul cel nescris...!
Restul însă vor muri
În extreme,... de necuprins....



VI.

Cuvintele nu au ființă
În scrisul lor de-a încetini gândirea....
Ca primitiv răspuns la această ștință:
...Ne-au fost născute, de-a fi trăirea!

N-au chip!...dar au prea multe
Când noi în zile le arătăm;-
Prin zid de litere crescute,
În urlet prefăcut le dăm...


Le dăm migrației cu înțeles
Și le urnim din înțelepciune,
Mereu un rod, mereu cules
Prin ființa literei din fire.


Eu sunt un X prin alfabetul
Ce-și ignorează existența,
La fel am starea mea și dreptul
De-a cuvânta, trăind prezența!


Născut din starea de sărut
Și rupt dintre cuvinte,
Sunt slăbiciunea ochiului trecut
Și-aducerii de-aminte...


O întâmplare m-a născut
Când umbra vocii fără umbră,
Din leagăn dulce m-a vândut
Și-ntre vertrebe se preumblă...


Ca un fior, sub tâmple gândul
De-atunci îmi e ,- un ochi de adevăr,
Nu încape-n vorbe tot Cuvântul
Ce-i despicat în fir de păr...


O lume în față de-ași avea
Și-n spate șiruri nesfârșite
Aș împărți în preajma mea
La nesfârșit, cuvinte...


Cuvântul spus, atunci să-nchege
Și tristul , și frumosul....
Pământul ființelor, oricum alege
Tăcerea vorbelor, și osul...

Și poate se întorce din trecut
Simbol crescut în gri de piatră...
Fără să-i mai pese, de lucrul nefăcut
Prin viața lui, și litera cea dată...

Iar restul, cade-n semne de-ntrebare
Cu virgule.... și multe puncte....
Ce-n viață, sens deloc nu are
Printre Cuvintele mărunte...


Cuvântul, este poate Viață,
- Iar noi, o Literă din el -
O exclamație pusă-n față
La veșnicul duel...!



VII.

Cine a văzut Cuvântul
Se furișează la umbra lui
Căutând un adăpost
La capătul neobositului Mâine...


Cine-și gândește Cuvântul
Sporește o transparență a sinelui
Făcând ca totul să reflecte
Într-un ecoul urcat de propria memorie...



Și cine nu cunoaște Semnul
Să nu pătrundă în catacomba vorbelor
Pe scări de fildeș, sub gândire
Fără să învețe ce este defapt
Nebunia...


Dar cine totuși va încerca,
Ocolind Cuvântul Vieții
Prin gândul druid
Al vremurilor proprii,
Purtând în leagăn desfăcut
O Întâmplare,
Din folosul cheilor purtate,
La porțile închise ale lumii,
- Nenăscută încă în ochii alăturați -
Va deveni el însuși
Cuvântul zilei de mâine
Reflectată în transparența sinelui,
Devenind și cheia memoriei totodată,
Agățată-n cuiul de ieri
Un Literando al simbolului
În legea inexprimabilă
A Înțelesului,
Și-a Tăcerii scrise....



Nürnberg – 2003.