“E ceva care-ți jertfește anii, iubirea sau moartea,
Ceva pentru care merită să pierzi o corabie...”





E noapte, noapte în care stelele mor de lumină,
Valurile se sparg de țărmul tăcut al mării,
E ca-ntr-o oglindă fermecată, unde...
Visurile, culorile, formele – se-mbină și se topesc,
Doar o corabie, se-ndură a înfrunta destinul,
Dansează cu marea un dans al morții, pe care
Știe că nu-l va învinge... dar n-are a face,
Iubirea o așteaptă dincolo de viață, dincolo de visuri...
E acolo, doar pentru ea, ochiul lunii i-a promis, veșnicia.

Negru, așa e culoarea mării acum,
Soarele la orizont își vede de drumul său
Lumina nu ne interesează, e prea banală... și
Totuși, pe cer, norii se joacă în culoarea sa, încercând
să o prindă în cercul vicios al vieții.
Corabia noastră, abia și-a început drumul...
Alunecă pe valurile sparte de lumină,
Încercând să-și găsească loc pe astă lume,
Ce-ncercare zadarnică, cineva ar trebui să-i spună!

Roșu, așa e culoarea cerului acum,
Chiar și el și-a pus în gând să termine cu ea,
Se oglindește în culoarea mării, se amestecă...
E trist și totuși, corabia pare atât de veselă,
De parcă timpul acesta nu-i al ei, ea trăiește
Pentru tine, pentru timpul ei, care poate că va veni
Curând, sau poate mai târziu, tot una e...
Viața e prea scurtă pentru a te întreba,
Unde se duce corabia...