agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-10-24 | | Înscris în bibliotecă de Bejliu Anne-Marie
I
Italia mea nu sînt în stare prin cuvinte Să-ți lecuiesc atîtea răni mortale Cîte văd adesea pe trupul tău frumos; Dar aș dori să fie oftatul meu fierbinte Cum îl vor Tibrul, Arnul unduios Și padul pe al cărui țărm stau acum cu jale... Cîrmuitor din ceruri, ruga mea Vrea ca iubirea sfîntă, ce pe pămînt cîndva Te-aduse, să se-ntoarcă spre țara ta cea dragă. Vezi, milostive Doamne, ce măruntă pricină pentru-asemeni încăierare cruntă! Și-aste-mpietrite inime nebune, Þinute strîns de Marte- trufaș, sțlbatic rău- Tu, Tată, le-mblînzește, le dezleagă! Și-ntrînsele fă adevărul tău (Oricine-aș fi)prin graiu-mi să răsune! II Voi, cărora norocul vă puse cîrma-n mînă Frumoaselor ținuturi înflorite, De care nici o milă nu vă leagă, Pe-aici - vă-ntreb - ce cată puzderia păgînă De oști străine? Oare țara noastră dragă Să-și vadă verzile cîmpii mînjite De sîngele barbar?... V-ademeni Un greș: vedeți puține, dar mult vă pare-a ști, Și-n inimi năimite cătați statornicie; Dar cel ce are oameni mulți plătiți Înconjurat e veșnic de dùșmani înrăiți! Ah, nesfîrșit acest puhoi de ape S-a strîns și vine astăzi din ce pustii funeste Să ne înece frageda cîmpie? Cînd mîna noastră însăși toate-aceste Le-a fost făcut, au cine-o să ne scape? III S-a îngrijit natura de starea noastră, cînd Al Alpilor zid puse să rămîie De-a pururi între țară și furia nemțească. Dar lăcomia oarbă, în contra țării stînd, Din plin ajunse azi să dăruiască Prea zdravănului trup această rîie! De-a valma-acum, aceeași cușcă ține Sălbaticele fiare și turmele blajine, Iar cel mai bun e-acela ce geme încolțit. Și cine face-aceste toate oare Spre și mai marea noastră-ndurerare? E neamul fără lege ce mila nu-l înfrînge, Acela ce în vremuri - cum scris e într-adins - De sabia lui Marius a fost străpuns cumplit, Că pomenirea faptei și-azi încă nu s-a stins: Zdrobit, setos - nu apă bău din rîu, ci sînge! IV Și nu mai spun de Cezar, care pe orice plai Făcu să fie iarba sîngerie, Tăindu-le-a lor vînă cu sabia romană. Acum - sub care stele nefaste nu știu, vai! - Ne are-n ură cerul și-n prigoană: E mulțumită vouă, căci vouă, și domnie, Și pază peste țară vi-au fost încredințate. Printre-ale voastre pofte dezbinate Ați ruinat a lumii cea mai frumoasă parte. Ce vină, ce osîndă, ce soartă! să lovești Vecinul tău sărman; să-l prigonești Avutrul risipit, căzut din preț- Și-apoi, pe-ascuns, să cauți ostași ce gata sînt Să-și vîndă sufletul, să-mpartă moarte!... De dragul adevărului cuvînt! N-am ură pentru altul, nici dispreț. V După dovezi atîtea, tot n-ați văzut deplina Înșelăciune bavareză, care Doar ridicînd un deget, din moarte-și face-un joc? Ocara mult mai rea e, cred eu, decît ruina. Dar sîngele italic ca pălălăi de foc Se scurge. Neîmblînzită-i mînia lui cea mare! Ce mare preț pe altul va să dea Acela ce pe sine puțin se prețuiește. Sînge latin, alungă de la tine Păgubitoarele poveri străine. Nu-ți face ție idol fără rost Din nume van și găunos. Căci dacă Cea furie din nord ne viclenește Și pare că ne-a-nfrînt mintea săracă - Nu e firesc, ci e păcatul nost'! VI Nu-i oare-aceasta glia pe care-ntîi călcai? Nu-i oare-acesta cuibul meu fierbinte De unde-atît de dulce luai hrană și lumină? Nu-i patria aceasta de care mă legai Cu veșnică credință - o, maică prea- blajină, Care-mi acoperi unul și celălalt părinte? Pe Dumnezeu! o, dacă v-ar trezi Măcar acestea mintea, și dacă ați privi Cu milă jaleaa-adîncă a frîntului popor! Căci, după Dumnezeu, el își așteaptă Doar de la voi odihna lui cea dreaptă! Dați-i un semn de milă,infim, abia vădit, Și, arma luînd, virtutea izbi-va în urgie, Și scurt va fi al astei lupte zor, Căci niciodat' străvechea vrednicie În sufletul italic n-a murit! VII Seniori, priviți cum vremea zorită e să zboare, Cum viața fuge, zilele ne curmă, Cînd moartea ni se lasă pe umeri ne-ncetat. Căci sufletul, de sprijin lipsit, și despuiat De orișice podoabă, ajunge pîn' la urmă Pe drumul îndoielii. Și trecători printr-aste Văi triste, dați deoparte mînii și urinefaste, Ce saînt contrare vînturi unei vieți senine. Iar vremea de ți-o cheltui dureri să prijelești, Þi-o recîștigi prin fapte omenești, Prin binele ce relele ucide. Cu mîna ta, cu-al inimii avînt, Fă lucrul bun, să-l laude oricine! Așa e bucurie pe pămînt Și calea cître ceruri se deschide! Încheiere O, cîntece, ascultă îndemnul meu încalte: Ce simți adînc tu spune cu multă cuviință, Căci vei ajunge, poate, în sferele înalte. Dar sufletele - află că sînt de rea credință, Robite-acelui scîrnav și vechi nărav avan, Oricăror adevăruri dîrz dușman. Mergi la noroc. Găsi-vei vreun binevoitor Din cei puțini, cui binele îi place. Întreabă-l: Cine oare îmi vine-ntr-ajutor? Eu merg strigînd doar: Pace, pace, pace! |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate