pleci
ca în vreme de apocaliptică lume translucidă care se frânge
fără cuvânt, încă netăiată în două

apoi revine copilul deformat de stradă în imensitatea gândului, să-mi acopere ochiul cu o frunză,
ea se așază albastru și A și logos, în timp ce
sexul rămâne mirosind a preoți, iar eu tremur-apă pe o platformă cu prea mulți oameni baroci privindu-i prin ochiul încă neînjumătățit
și soare scurs oblic, neînceput de
plecare