Zeii urcă pe jos și parfumul de piersici
îi robește acestui pământ...
Cupolele păpădiei se sting
luminând cu o ultimă rază spectrul
toamnei la miazăzi. Sunt atât de singură
încât pui de lup și de veveriță
laolaltă la piept aș încălzi. Torcând
sub luna nouă o gheară de-argint,
somnul sub munți de zahăr se pierde,
gonind la tâmpla puiului de urs,
un iad de miere și de zmeură
verde. Nici să nu îmi mai scrii,
ar fi ca o moară de vânt în câmpie,
ca o pasăre moartă și grea, lovind
în pieptul meu de soție, și nici
să nu te arăți, să nu privești în oglinzi
cum liniștea ca o frunză de laur
pe frunte îți crește, cum jur împrejur
în salturi largi, muțenia te înrobește.
Mai simt șalul cald al copilăriei
pe umăr, eu mai pot istovi
singurătatea începând de la capăt
să număr: credința neîntinată
în ploi, în geniul rotund
al mingii de tenis, în dans,
în noaptea cu lună, în victoria
Angelei Davis.