Din pământurile dacilor


Lumina noastră nu mai vine din ochii nimănui,
cei morți se lovesc unii de alții prin pământ,
bâjbâind după bucuriile pe care nu le-au trăit.
nici deasupra nu se mai aude nimic, e numai tăcere,
nici măcar un cântec...
cei de acum nu le sunt decât o prelungire a unui pământ
în care nu se pot odihni. și numai oasele lor horesc,
horesc la fiecare apus, în pământ!
aici lumina e roșie mereu, și la răsărit, și în muchia zilei,
și la asfințit. se rușinează întruna de noi.
afară, nimeni nu le mai iubește pământul
și, neiubindu-le pământul, ei se simt îngropați definitiv
într-un pământ străin,
iar lumea sapă continuu între coastele lor și într-un suflet comun,
țara li s-a desprins, cu totul, de morminte.
oasele lor ar cerși, storcându-și de pe ele și sânge, și lacrimi,
dar nu au lumină, pentru că ochii celor de afară sunt mereu închiși.
România plutește acum peste ele ca o umbră moartă.
o țară este umbra unor oameni văzuți de niște ochi
în care se naște lumina.
și cine mai știe?...
eu m-am născut dintr-un timp și dintr-un surâs al bătrânilor noștri.
mă tot uit după semenii mei.


iar de pe Bucegi, înstrăinat, Sfinxul se uită și el după dacii lui,
care odată erau nemuritori.
ochii, înrourați, înzăpeziți și prăfuiți nu le mai văd acestora nici portul, nici căciulile din care i-au lăsat și lui, într-o vară, pe cap...
de supărare, se tocește mai fuga, auzind cum ai lui
se făcură din lupi niște miei drăgălași, cum deveniră din prădători
o pradă curată. cei de acum nici măcar nu-l cunosc, dar Sfinxul
se știe mereu obligat să se uite după ei, în urma și înaintea lor...
păsări prea rare, cu strigătul fals, trec precum niște mituri,
printre fărâme de timp hrănitor.
s-a golit cetatea poetică a lumii!
nu doar că nu mai are cine să amprenteze cu palmele aceste ziduri,
nici nu are cine să mai privească urmele rămase,
cele care se mai pot vedea.
nici lupii nu mai știu că există alți semeni ai lor,
nici cum se strânge o haită, mănâncă doar hoituri pierdute
sau lăsate, special, cu otravă în ele, la răspântia drumurilor.
lupii cei puternici nu doar că nu mai merg înaintea haitei,
ci ei rămân mereu în afară, îndepărtați și uitați
în adâncul pădurii. doar câte un urlet se pare că se-aude,
atât de îndepărtat, de parcă ar fi din pământ, un pămînt rămas
în afară.


otrava, pe care o sorbi Decebal al lu’ Scorilo,
în mijlocul codrilor,
abia acum își face efectul, înăuntrul orașelor!
lupii captivi se învârtesc în cerc până mor,
românii se învârtesc, la fel, în cerc...
unde naiba sunt lacrimile pe care, de atâta vreme, le plângeți?