agonia romana v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ sunt în corpul meu
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-11-11 | | Înscris în bibliotecă de Bejliu Anne-Marie
(Fragment II)
Hai!putem porni turnatul; Zimții crestăturii-s buni. Dar, precum ne este datul, Mai întîi vin rugăciuni! Dopu-i scos din loc? Fie cu noroc! Fumegînd, țîșnește-afară Bronzu-nvăluit în pară. E focul binefăcător, De-l stăpînești ți-e ajutor: Căci tot ce-n trudă-nfăptuiești, E darul forței lui cerești; Dar vai! cînd forțele cerești Se smulg, se slobozesc din clești, Cînd fiul liber al naturii Dărîmă stavilelor murii! Vai, cînd prăpădelnic vine Și cînd crește nencetat! Străzi întregi de lume pline Mistuie în lung și-n lat, Căci stihiile-s haine Cu ce omul a durat. Dintre nouri Ploaia cade Și dă roade; Tot din nori cade zălud Trăsnet crud. E alarmă! Cum se-nmoaie Ceru-n sînge! Nu-i a zorilor văpaie! Cum se strînge Lumea-n stradă, Toți grămadă! Cresc coloane-nvolburate, Focul peste străzi se-abate Și ca vîntul le străbate; Ca din hăul de cuptoare E-a văzduhului dogoare, Geamuri sparte, grinzi trosnesc, Prunci și mame rătăcesc, Zbiară vite, Năucite, Printre ziduri prăbușite, Fuge omul de urgie, Noaptea-i toată o făclie. Lanț, din mînă-n mînă,iute. Pe-ntrecute, Trec gălețile;pîraie, Curg pe-acoperiș șuvoaie, Vîntul mînă-o vîlvătaie Și, urlînd, îi face drum Să prefacă totu-n scrum: Rodu-uscat îl arde-n pară, Stîlpii-n flăcări îi doboară Și, de parcă-ar vrea să ducă Toată vlaga țarinei, Smulge totu-n goana ei, Zboară-n cer ca o nălucă-n Mesfîrșit! Uluit, Omul, de puteri lipsit, Vede roada-agonisirii Toată-n ghiarele pieirii. Pustiit E pămîntul, Un bîrlog ce-l bate vîntul. În orbitele ferestrei E doar groază. Numai norii trec să vază Ce e jos. Și apoi, Înspre glie - acum pustie, Cată omul înapoi - Și, vioi, El ia toiag de pribegie. Oricît pîrjolul i-a răpit, Îi este inima-mpăcată: Își numără cei dragi - și iată! Nici unu-n flăcări n-a pierit. Primitoare este huma Și tiparu- i împlinit. Vom vedea noi oare-acuma Lucrul nostru răsplătit? Oare ce-am turnat Nu s-a revărsat? Oare, tot trăgînd nădejde, Nu ne paște vreo primejde? Noi gliei dragi îi dăm să crească Ce mîna noastră-a plăsmuit; Sămînță vreun plugar trudit Îi dă, sperînd să încolțească, De cerul sfînt blagoslovit. Ci noi păstrăm, jelind, sub glie Semințe scumpe. Și-ntr-o zi, Nădăjduim că din sicrie Un blînd destin le va-nflori. Sună un clopot Dangăt rar, Cîntec sumbru, Funerar, Și-nsoțește cîntul lui de jale Un drumeț pe ultima lui cale. Vai, soția e, iubita, Vai, e mama credincioasă: Umbra neagră-a smuls pe soață Din a soțului ei brață, Din al pruncilor cămin; I-a născut pe toți în chin, I-a hrănit la sîn pe rînd - I-a privit, voios, crescînd,- Firul gingaș rupt e-acuma: Dusă-i pe meleag străin, În a umbrei țară muma Cu surîsul ei blajin! Dusă-i mama grijulie, O străină vine-n loc; Fără dragoste, pustie, Vatra-i stinsă, fără foc. Clopotul, pîn-se răcește, Fiecare, după plac, Zburdă, cîntă, ciripește, Ca o pasăre-n copac. Cînd apare-o stea, Munca-n loc să stea. De vecernie cînd bate, Meșterul doar se mai zbate. Sprinten, se îndreaptă-n grabă Prin sălbtec crîng drumețul Spre iubita lui cocioab. Oile se-ntorc la stînă Behăind, Și cirezile cornute Vin mugind, Înspre staule zorind. Și, greoi, Intră carul Plin de grîne; Snopi se-adună Și belșugul le-ncunună Cu-ale sărbătorii flori. Iar, pe loc, Toți secerătorii tineri Fug la joc. Și tăcerea S-a lăsat pe tîrg și uliți. Þi sub dulcea rază-a lămpii Se adună cei ai casei. Iar orașul Huruind își trage poarta, Și în negru se-nveșmîntă Tot pămîntul. Însă noaptea înspăimîntă Doar pe cel nelegiuit. Cetățeanul cel cinstit Nu se teme. Reaua piază Nu-l trezește, nu-l frămîntă: Ochiul legii stă de pază. Sfînta rînduială, bună, Cei de-o seamă îi adună, Să trăiască-n voioșie. Ea cetățile ridică, Pe sălbatec din pustie Înspre ceilalți îl îmbie; Intră-n omenești bordeie Blînde datini să le deie, Legămînt să le inspire, Patriei să dea iubire. Mii de mîini, sîrguincioase, Toate-și dau voioase ghies; Noi puteri în munci mănoase Zilnic la iveală ies. Libertatea ocrotește Pe strădalnicul breslaș, Și-l înfruntă pe trufaș. Munca pentru noi e lege, Și ne face fericiți. Rangul de-l cinstiți în rege - În noi munca s-o cinstiți. Pace, dulce Armonie, Stați de veghe Peste-acest întins oraș! Foe ca nicicînd războiul Cu-ale lui barbare hoarde Să se-abată Peste-aceste line văi. Peste cerul, Altădată pe-serate Roșiatec, Să nu vină-nsîngerate Vîlvătăi de foc sălbatec, Tîrguri nimicind și sate. Forma spargewți-o pe dată. Scopul și l-a-ndeplinit. Ochi și suflet se desfată Cînd văd lucrul izbutit. C-un ciocan, pieziș, Dați în înveliș! Clopotul cînd viață prinde, Forma-n țăndări se desprinde. Doar meșterul, cu mîini dibace, Va sparge forma la soroc; Dar, vai, cînd singur se desface Și curge bronzu-n val de foc! Cu tunet mînios răzbate Prin cioburile lutului Și, ca din hău de iad, abate Tot ce-ntîlnește-n calea lui. Cînd forțe oarbe-și ies din fire, Nu-i chip de înjghebat zidire; De-și face singur drum poporul, Nu poate să-nflorească sporul. Căci vai! cînd iasca în cetate Se strînge și ia foc cîndva! Poporul sfarămă lăcate Și drepturi singur el își ia. Smucesc de-a clopotului funii Cei răsculați. Și pînă-n zări, Răzbate-n locu- mpăcăciunii Îndemnul cruntei răsturnări. Egalitate! Libertate! Cel pașnic cere ajutor. Se umplu străzi și piețe toate De bande de omorîtori. Femeia-i crudă în zaveră, De toate-și bate joc avan, 'și-nfige colții de panteră În inimi calde de dușman. Și tot ce-i sfînt l-înghite hăul, Domnește duhul cel păgîn, În locul celui bun e răul, Păcatu-i peste tot stăpîn. Primejdios e leul groaznic, Mai cruzi sănt colții tigrului; Dar dintre toți, cel mai năpraznic E omu-n rătăcirea lui. Vai celor care-n mîini stîngace Dau torța orbului. Nicicum Nu-i dă lumină, dar preface Orașe, țări întregi în scrum. Bucuria-n suflet crește: Ca un aurit pocal Din găoace se ivește Miezul luciu de metal. În al său căuș, Soare jucăuș A ivit cununi de laur Pentru încercatul faur. Jucați! Jucați În jurul clopotului hora! Să-l tîrnosiți sosit-a ora. Concordia să-l botezați! Să sune pentru-ntreaga omenire Îndemnul cald la dragoste și-unire. Căci meșterul cînd l-a turnat Menirea-aceasta el i-a dat: Sus, peste viața pămîntească, Îmbrățișat de-albastrul cer, Pe lîngă tunet să plutească, În lumi de stele, grănicer. Și glasul lui de sus să vină, Precum al stelelor ocean - Slăvind creația divină, Purtînd încununatul an. Vestească doar ce-i veșnic mare Metalul glasului sonor Și, ceas de ceas, a lui vibrare Să-ajungă vremea-n falnic zbor. Prin limba-i soarta glăsuiască; Nepăsător la nenoroc, Cu dangătu-i să însoțească Al vieții nestatornic joc. Se pierd și sunete-n tăcere Și astfel ele ne-amintesc Ca sunetul că totul piere, Că-i trecător ce-i pămîntesc. Trageți clopotul afară, Ridicați-l din ungher În a sunetului țară, Să se nalțe spre eter! Trageți cu avînt! Se ridcă-n vînt! Fie crainic de vești bune! Pace dangătu-i să sune! 1799 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate