De cînd și ultimul bătrîn,
de la numărul 89,
și-a dat duhul,
străzii mele i-au crescut aripi.
Azi-dimineață cînd m-am trezit
era o ceață insuportabilă
și simțeam că nu mai pot vorbi,
ca și cum norii s-ar fi ascuns în pivniță
cu bîte de abanos în mîini.
După ce mi-am făcut ceaiul
și am tăiat pîinea felii,
mi-am dat seama că nu-mi mai este foame
și nici sete.
Am luat un cuțit și l-am înfipt
în încheietura mîinii drepte,
dar, ciudat lucru, cuțitul a-nceput să sîngereze
în șuvoaie grele,
ca și cum l-ar fi durut
atingerea venelor mele,
pe cînd mîna-mi era intactă,
ba chiar o mișcam mai bine
parcă-aș fi scris ceva mai înainte,
ceva ciudat se întîmpla cu mine.
Uitîndu-mă pe geam
am observat că,
deși era dimineață,
cerul începea să se-ntunece
ca o pară sub razele soarelui,
se făcea din ce în ce mai beznă,
iar soarele
era mai albastru ca niciodată.
Am vrut să fredonez ceva,
dar oasele mi s-au blocat, înspăimîntate.
Oare există muzică?
am întrebat pereții goi,
și nimeni nu mi-a răspuns
mă simțeam din ce în ce mai singur,
mai fără nevoi...
apoi s-a auzit soneria...
după un timp a început să plouă....
cînd am deschis,
pe ușă mai erau doar două cifre:
opt și nouă