Privesc în istoria alcătuită din cei câțiva ani pe care
Mi-i atribuie cu o indiferentă generozitate
Rânduiala lumii de astăzi.
Caut cu înfrigurare urma pasului meu
Și, mirare…
Nu e de găsit !
Dar, poate nici mirare nu e…
Atâția oameni, atâtea certificate de naștere
După aceleași tipare…

Poate că mă voi găsi undeva
Prin…, nu marile, dar cel puțin
Prin micile evenimente
Care, se spune, pot fi întâlnite
In viața oricărui om !
Nimic, nimic, peste tot
Și nimic !

Doamne,
Unde sunt eu ?
Și cine sunt eu ?
Și-apoi, Doamne,
De ce nu am palmele străpunse
Și fruntea rănită de spini ?...
Încotro am plecat de la iesle?
Da, parcă îmi amintesc
Poarta trântindu-se în urma mea
Atunci când am plecat
Cu partea care credeam că mi se cuvine…
Și iată-mă, iată-mă în toți acești ani
Stea sclipind din ce în ce mai departe
Doar în gândurile Tale curate,
Vis înflorind mereu
Doar sub pleoapa Ta niciodată aplecată!

Cruce a Golgotei, mie, nou-născutului astăzi în Betleem
Adu-mi aminte din ce în ce mai des
Că lumea nu mai e Paradis,
Deși a fost cândva, deși va fi cândva,
Că adevărata bucurie e rară și vine de sus,
Că în mâna Marelui Sculptor al fericirii noastre
Suferința e o daltă folosită des,
Și, în sfârșit,
Că sfinții nu sunt culori așezate pe sticlă,
ci, spre binecuvântarea Lui Dumnezeu,
sunt oameni!”