Precum diavolul în noapte,
Semăna tutun pe-ogoare,
Așa Tolstoi pândea noaptea
Spre un loc de izolare.

5 Gălbejit la ochi și față
Și cu-n suflet mort jumate
Căuta prin stele moarte
Lumina care tecut-a…

Pieri omul, încă omul,
10 Afundat în gropi, în gânduri,
Singurel, precum Lucifer,
Părăsit de-a lui solie.

Și sta nopți în întuneric,
Cu penița la ureche,
15 Pregătit ș-aștearnă lutul
Pe care-o să măzgălească.

Ghemuit pe lutul rece
Sta nopți numa-n priveghere,
Spăimântat de lupi și fiare,
20 Așteptând de-afar’ „lumina”

ce nu vine; dar se simte
de afar’ o vagă pală
și un vânt fără suflare
intrigând pe cel din groapă.

25 Ieși greu bătrânul Tolstoi
Din mormântul blestemat,
Zdrențărit și plin de bube,
Cocoșat și slab ca-un drac.

Iar în zare i se pare
30 A vedea o strâmbă pară
de lumină roș-închisă.
Și aude-n deviații:
„Veniți de luați lumină…”

Și cu ultima suflare,
35 Cu-n stomac gol din vecie,
Își ridică-al său vestmânt roș
Alergâng spre acea zare
Desculț, prin nisipul jilav…

Și aleargă, tot aleargă,
40 Dar lumina-i tot departe…

O, vai!
Se împiedică bătrânul
Or de picior ceva-l mușcă
Și-n cădere el își pierde
Pana, cea de la ureche.

45 Se ridică însă moșul
Cu ochi mici țintiți spre pară,
Și de-a bușilea tot merge
Spre lumina depărtării…

Dar, vai!
Lumina e jar și pară,
50 E o flacără de foc
Unde stau să se-ncălzească
O mână de diavoli roși.

„Ce vrei, mă?”, îi spune unul
Când bătrânul fu pe-aproape…
55 Iară Tolstoi mort aproape,
„Să mănânc ceva…”, le cere
Stând cu mâinile întinse.

Și-un diavol mai roș ca toții
Băgă mâna într-o traistă
60 Și îi acordă omului
Între mâini o piatră rece.

„Ia și scrie,-i zise dracul,
Trăgând pe Tolstoi de barbă,
Iar când vei termina cartea
65 O să-ți dau și-o lume-ntreagă.”

Se gândea sărmanul Tolstoi
Să îi dea în cap cu piatra,
Dar nu avea nici o forță…
Îi venea venin pe gură.

70 Și i se dădu o carte
Mare, grea și neagră toată
Unde trebuia să-nșire
Gânduri reci și praf de piatră.

Și sub vraja diavolească
75 Începu să măzgălească,
Peste paginile negre,
Praful otrăvit din piatră.

Când se mai oprea bătrânul
(trudit sau lipsit de daruri)
80 Dracul îi întinse-n față
Vin otrăvit într-o cupă.

Și de sete, bietul Tolstoi,
Sorbi toată amăreala
Primind-o ca pe-o ofrandă,
85 Mulțumind din cap lui dracu’.

Apoi, privind Tolstoi focul,
Vedea flacăra „lumină”.
Și se puse iar să scrie
Cu mai mult spor și tărie.

90 Tecea noaptea, venea alta
Iar lumina era focul…

De se mai oprea vreodată,
Dracu-i sufla la ureche
Câte-n stele, mări și lună,
100 Idei noi și săltătoare…

Iară Tolstoi le primea,
Mai mult – le și convertea
În principii-nălțătoare…
„Ce, sunt eu mai prost ca dracu’?”

105 Tot scriind se-nseninase,
Barba lui albă căzuse,
Spatele se nivelase
Picioarele-ntineriră…

Îi crescu o mustecioară
110 Răsucită, cum vru dracul,
Neagră precum un tăciune,
Lucitoare-n fața pării.

Dar, iată că veni noaptea,
Când Tolstoi termină cartea,
115 Și ceru dreptul de plată:
O coajă de pâine coaptă.

„De la noi? Se cruci dracul,
Făcând acum pe săracul.
Uite-ți pâinea chiar în față –
120 Ce-ai purces pân-acum: „cartea”!”

…Și pieiră toți dalacii
Cu otrava și cu focul
Lăsând pe Tolstoi în beznă,
Doar cu cartea și cu piatra…

125 Și pășea tânărul Tolstoi,
Gânditor, cu cartea sub braț,
Rege, prin deșertul rece,
Prinț al beznei bântuite.

„Nu’s eu prost ca „rătăcitul”?
130 Da…Îndat’ mă duc în lume!
Voi găsi un colț de pâine
Și-mi voi înmulți talantul…”

Cum pășea, măreț din fire,
Sub picior ceva-l ghiontise.
135 Era pana sa – cu care
Își semnă cartea cu stânga:

„noua scriptură”

Și se-ntoarse rătăcitul,
Dar nu la al său părinte…
Merse de-și potoli foamea
140 Cocând piatra și mâncând-o.

Apoi plecă iar în lume,
Dându-și cartea-n stâng’ și-n dreapta
Iară cine credea-n carte
Se-otrăvea cu praful pietrei.