15. despre sentimente oxidate, despre
rugina adunată-n suflet, la izvor de cântec
de sub talpa lui dumnezeu am
apărut și eu și cârtița săpând galerii
prin creier. la marginea pământului
oamenii sunt rari și străvezii.
locuim într-o casă de fum și viața
noastr-i: amară! țară fără graniță
și suspendată-n adâncuri spre care
sfârșitul e întotdeauna deschis


(Sfârșitul deschis)



16. în trup de pasăre cu ferestre privind
afară și cumva veacul elastic plesnindu-ne
peste față, tâmplele noastre zvâcneau a
vulcane noroioase. fiecare zi ajungea la
țărm și se-ntorcea în somn de noapte.
Simt cum liniștea se-ntronează în tine.


(Sfârșitul deschis)



17. plumb topit în tristețe, zâmbet
de struguri negrii, sunt bolnav și aiurea
între câmpuri de cenușă și
în final hotărâm prima escală-n
iubire, cum busola orientării fără
sens cioplește-n tine îndoieli cardinale.
pe fruntea mea se așează sărutul
tău. de ceasul bisericii s-a spânzurat
mireasa, doar eu într-un târziu adorm
cu tâmpla pe sânii tăi de neon.

(Sfârșitul deschis)


18. mâine n-o să plâng, doar
măine să n-avem umbre și să credem
într-o tăcere salvându-ne de amintiri
triste. pe ultima frunte a vieții ne
alungă îngerii fără să ne îmbrățișăm
de adio. vom muri îmbrăcați
în frunze de ferigi, ochii tăi
se vor transforma în castane, prin
cercul de foc sărind. Câteva treceri
prin mine ai avut, lângă cununi înspinate
când sub pielea mea
dureroasă carnea nu-mi mai este. M-am
apropiat de absență ucis de țipătul tău alb.

(Sfărșitul deschis)


19. lucrurile s-au ascuns în mine,
tăiat de meridiane sonore, cadavrul orei
se-ngroapă plictisit.Piciorul
tău desculț mă dezcunoaște, sufletul
mistic, abstract, strâns în pumni, simplu
se aude cerul bolnav,
întins pe pat de ierburi; din trecut apar degetele
mele rupte căutând să mă
mângâie a sugrumare. lucrurile stau
în mine tăcute așteptând o invazie
de răzgăndiri, un cancer al ființării.

(Sfârșitul deschis)


20. în dimineața aceea continuam
călătoria și înaintam citind
semnele tale pe sub poduri din bârne,
prin ape otrăvite. Oameni treceau
arzând și întrebau despre lumina
veșniciei putrede. până ce mă
împotmoleam în răsul tău, până ce mă
zăvoram înauntrul fricii
de tine așteptându-ți schimbarea de chip,
printr-un aer mat ca într-o
noapte semipolară. Nicăieri nu suntem
noi-noi înșine, nici măcar atunci când
și singurătatea se îneacă, devenim
abrupți și diabolic de umani.

(Sfârșitul deschis)