Cineva departe… ascuns, pitic și necăjit,
dinăuntrul meu, repetă necontenit:
“Răzbunarea când îmi vine
Nu mă lasă și mă ține…”
Eu le-am scris, le-am cântat… precum le-am crescut din fașă.
O melodie când veselă, când tristă
de care m-am săturat,
de care se tem și cei mai aprigi maneliști de pe planetă:
“Supărat sunt Doamne, supărat de atâta răzbunare…”
A cui e vorba asta? Mă doare șaua când m-așez în cot!
Revin la răzbunarea care-mi vine, nu mă lasă și mă ține
Pe semne că cd-ul a luat-o razna.
Sare cât o lună mare, trece și nu trece ca un duș mai rece…
Gerul a cuprins orașul, norii cad din cer răpuși,
doar această melodie a plecat pe derdeluș…
Finalul poeziei e dus!
Mă apuc de bătut niște dinozauri,
vampiri, zombi, rahaturi din astea la
DUNGEON SIEGE 2. Ca pe fasole îi bat!