Atunci am plecat la drum pe biciclete.

A mea era veche.
Tata cărase cu ea tot ce se putea:
De la mâncare pentru păsări
Și țigări sau alcool,
Până la scânduri și cărămidă
De reparat, căci construitul
Era interzis.

A ta o știam de la vecini
Și le-am cerut-o pentru acest drum.
Copilul a cărui era
Avea să moară tânăr
Cândva.

Îți amintești drumul prin soare
Și asfaltul negru ce ne ardea?

Demult nu mai mersesem pe biciclete.
Dar, parcă, făceau parte
Din iubire și drumul era al nostru
Șerpuitor în nesfârșire.

Treceam pe lângă sate în zbor.
Fântânile setea ne-o potoleau.
Era toamnă. Câmpul rodea.
Se-auzeau lanuri întregi de porumb
Cum îngălbeneau…

Printre ele prinsesem aripi și alergam.
Pe bicicletele noastre doar noi.
Și știam câtă iubire ne-așteptă
Pe drum. Și-am cârmit în câmpie.

Imensitatea ei ne chema.
Știam că undeva peste o apă
Dup-o fântână strâmbă în cumpănă
Și peste un pod ce lega
Două lanuri, unul alb praf
Și altul veșted deja,
Este pământul ce l-am moștenit
Din străbuni să fie-ngrijit
Cu sapa, cu plugul și apa
Ce bunul Dumnezeu
O va da.

Odată-ntâlnit chipul tău s-a liniștit.
N-aveam de ce să venim la cules
Pământul nostru fusese
Demult părăsit.

Și ne-am întors peste pod.
Pe lângă strâmba fântână.
Te-am alergat stropindu-te
Cu apa ei dintr-o mână…
Și am trecut înapoi
Cu miros greu de câmpie.
Și-n drum ne-am aruncat
Ca-n cer o ciocârlie.

Și îngerii scuturau nuci
Din pomii din marginea drumului.
Aici aș fi voit să te culci.
Să te-nvelesc în foi de porumb,
Să-ți caut prin iarbă pletele negre
Și să te iubesc cât drumu-i de lung
Să nu mă uiți.

Stăteau bicicletele doborâte.

Îți găsisem o nucă și-am spart-o.
Ai mâncat-o și ți-am simțit
Parfumul sâmburelui de toamnă
Pe gură și tristețe în ochi,
Că trebuia să ne-ntoarcem
Cu-aceleași bicicle-obosite
La începutul pământului
Din care plecasem.