Mă plec in fața ta, statuie a durerii
Pe fața-ți impietrită rămasa-ți nemurirea
Tu care ai aflat doar dorul și iubirea
Plecat-ai capul, trist sub sabia puterii

Obrazu-ți este palid si ochii tăi s-au stins
Și trupul tău firav e-nbrațișat de stînca
Si-n jurul tău plutește doar o tristețe adîncă
Ce-n văluri fermecate fără să vreau m-a prins

Tu plin de disperare te-ai resemnat cu greu
Pe țărmurile hide și reci în nepăsare
Lîngă o-ntunecată și izbitoare mare
Ce n-încetat să îtzi plângă a ta soartă mereu

Cît de pustiu și singur ai fost pe astă lume
Compătimit și plans de-întreaga omenire
Te-ai izolat adînc în a ta nemurire
Pentru a pune-n stihuri durerea de a spune

Ce crud lovit-a soarta în chipul tău
Și -n lira ta vrăjită în cîntece și șoapte
Ce rar se mai aude acum plutind în noapte
Sensibilul tău cîntec cu sunete din rai

Tu cît iubit-ai viața și te-a-nfruntat
Atît de crud și aspru ți-a destinat pieirea
Dar tu în suferință ți-ai implinit menirea
Și te-ai sfîrșit pe țărmuri străine aruncat

Doar marea mai păstrează pulsînd din a ta viată
Și vîntul jalnic plînge în vuieta ta șoaptă
Nisipul se crispează șî pași tăi arată
Pe drumul lung cu neguri si-mpovărat

Vai cum te plînge vîntul purtînd pe-a sale falduri
Doar ruga și regretul de-a fi pe lumea asta
Un om ce-n astă lume a-ntruchipat năpasta
Lăsîndu-si triste versuri pe ale mării valuri