în noaptea ce se lasă
te caut cu făclia speranței
în jur nu simt nimic
nimic nu se mai vede
spre cer îmi roagă ochii
prin dâra grea de fum
complice pietrei reci
a catedralei gotice infinite
a sufletului meu

vitralii întunecate, suprapuse cețos
basoreliefuri nedeslușite
rânjesc pe o verticală amețitoare
învăluite în aerul irespirabil
amestecat, cleois
întortocheate gânduri
grele, amare și cernite
aud din orga de piatră de undeva din jur
izvoare sapă în adânc obraji-mi
mai palizi decât ai sfinților bizantini
lacrimi de sânge îmi inundă
imposibilul infinit cu greieri

nu mă mai întreb
de ce sunt toate atât de firesc moarte
Dumnezeu nu-mi răspunde la nici o rugă
cuvinte nerostite și fantomatice fapte
ca pietre de moară
imi strivesc inima de craniu
implor mușchiul umedelor umbre
iar mâna care mi-ai întins-o
putreda ta mână
capătă gustul universului
mă sting încet și sigur
cu făclia speranței
în mână