ajută-mă să-mi vindec orbii,
să-mi trezesc morții din mormînt,
să fac vin din apă,
dar nu, nu călca pe apele mele, iubito,
cufundă-te, poate...
eu dărîm doar tarabele pe care le-am așezat, frumoaso,
eu diluez, diluez, pînă cînd principiul rămîne pur,
de-aia te iubesc mai mult și tu nu vezi, nu te las,
pentru că va trebui să nu mă mai cunoști,
așa cum floarea nu știe ce albină din ce stup îngreunează un pistil pentru o clipă,
așa cum insecta nu cunoaște floarea-pereche,
așa principiul rămîne pur, neatins și mereu pîngărit, în incertitudine, în mișcare de revoluție, dar pus pe preșul de la ușa ta, va dispare.
de-aici încolo nu mai știu.