Fiecare lacrima din viata unui poet
e un lung sir de munti sau
o blanda si adanca mare limpede si mirositoare
ba de sare si albastru ba de dor si oase rasucite
de balena.

Candva mi-am dat seama ca sufar.
Si ca tocmai dintre bucatile de sticla ale luminii
cerul s-a scurs glezne ca sarut,
deasupra pamantului printre zei.

Si tot tu m-ai lasat sa alerg prin zapada inghetata
descult.
Doar ca sa iti cant din calcaie culoarea alb.

Acum stiu ca tocmai lumea pe care
noi doi mereu o compunem
se inmulteste din sentimentele noastre.

Hai sa ne cataram in varful muntilor prelungi.
Si tocmai de acolo sa ne pravalim ca frunze poate
sau oase renascute de balena
pe fundul unei mari.