Netrebnică, forma te-apasă,
te declară-ntr-un zâmbet, vasal.
Tu i te închini, o-mbraci în mireasă
cu flori albe de spital.


Îți vine, pe la tâmple, seara
un înger. Te roagă să-l crezi.
Îl mângâie moartea, cu gheara,
adunată-n lucruri-grămezi.


Dar stii ceva...?
Poezia mă ia, în ea mă atârnă...
Și fără prea mult fard
eu dau o cioară din mână
pentru vrabia de pe gard...