O umbră plânge de singurătate
e sătulă de cuvintele pătate,
caută simbol de vremuri viitoare
în miniatura zilelor muritoare.

Toamna a uitat frunzele uscate
în vara cu adieri prinse de păcate,
iar zgomotele pline de erezii
îneacă taina unor nescrise poezii.

Mugurii de liliac îmi vor privirea,
ne cer să ne fie dascăl doar iubirea,
iar când între palme ținem linia vieții,
în rugăciune s-avem lumina frumuseții.

Statornicia nu ascunde îndoiala,
clopotul din deal nu-și uită răceala,
pe stâncile pietroase stă ascuns un gând,
pe boabele de rouă cu surâsul blând.

O umbră plânge de singurătate,
dar mai crede în refrenele uitate
în oglinzile cu umbrele din stele,
ascunse în părăsitele castele.