“TIMI”

Asculți, privind din Carul Mare,
Ori din alți sori, rătăcitori
Materia tâșnind din foc de soare...
Plăceri, enigme, spasme și fiori.

De prin a timpului “scrutare”,
Din energii cu “clopoței”,
Prin existența-n derulare
Vânez doar “spațiu” și idei.

Rătăcitor prin galaxii
Plutește gândul meu
Cutreier alte gânduri, mii
Ursindu-l pe al tău.

Intimități mai greu pătrunse
Răstălmăcite-n zbor ceresc
Sclipesc, oricât de bine-ascunse
Când noi sperante licaresc.

Nu!frica de eșec nu mă-nspăimântă
Că voi a pierde și ce mi-a fost dat
Ci doar nesăbuința mea flămândă
De-a te răni,în alții replicat.

Nici rațiunea n-o să mă cuprindă
Ci muza vrând sa mă prevină
Deriva soartei mele cea sordidă
Prin găurile negre spre lumina.

Când mii de întrebări mă năpădesc
Iar găndu-mi nu te părăsește
Neliniști dulci mă chinuiesc
Ispite-a nebuniei ce tot crește.

E lacrima fierbinte-a rătăcirii
Ivind perfid puteri nebănuite
Care-nspăimântă însăși legea firii,
Că-n derizoriu fi-vor amagite.

Al tău parfum neânțeles
Aureola ți-o sporește.
Te cânt, iar rodul necules
Mereu ademenește.

Eu nu trădez simbolul cel mareț
Perpetuu și-n speranțe insistent
Și-atunci în lupta crudă nu pun preț
Facând din golul zării parapet.
Iradiind, a ta făptură
Irevesibilul proces,
Mizez pe eul ce mă fură,
În tălmăciri greu de-nțeles.

Iar nopțile pustii de fi-vor replicate
Năluci ivite-n clipa deșteptării
Și-n lupta inegală de vor fi aruncate,
Mă voi jertfi cu drag de dor uitării.

Cântând prin ploaie, melodia
Prin inimi fulgerate-i suportată,
Ele-absorbind cu sete energia
În dulci fiori e transformată.

Etern blestem, arzând mereu
Vânez, prin floarea goanei,
Ca arhetip al lui Tezeu
Sfidând firea Dianei.

Fără să știi cum să iubești
Frământă firea ta, idei…
Și-n lupte grele prisosesti
Cohorte negre de pigmei.

Nu e păcat să mă opui
Știrbind din frumusețe,
Ce-i dacă mă trezesc oricui
Vândut de precupețe?

Scântei împrăștii ochii tăi
Iradiind din-spre păcate
Eu te ador dar nu ma vrei…
Chiar nu crezi ca se poate?

Râvnește dorul meu, mai dur
La vremi care te fură,
Iar vraja mea de trubadur
Răzbind a ta armură.

Și patimi toate-aș da uitării
Gustând cu disperare din lumină,
Spre generoasă clipa a visării
De lacrime lucind sub lună plină.

Tămăduiesc văpaia din iubire,
În egoismul meu mereu trufaș,
Nemulțumit de scribul ce nu știe,
De trubadur-eroul patimaș.

Geniul purtat spre eșafod
Talazuri sparge, sfașiate
De-s implinite de rapsod
Speranțe-l spală de păcate.

Doar n-o seca al inimii izvor
Sfidand extremele ce-atrag
Până se-ating și chiar de mor,
Nu uita amintirea celui drag.

“Din reverie mă ivesc
Ca sa dispar în reverie,
În care-adesea te pețesc
Dar nimenea nu știe”.

Pecetluind cu sărutări eterne
A tale pleoape iți cutreier
Și-n noua voluptate ce mă cerne,
Rămân pe veci al tău... “umilul greier”.