lumea e un acoperiș găurit prin care se scurg zilele
precum ploile repezi de vară noaptea stelele cad
înghițite de gurile fântânilor sângerii
ca niște flori carnivore închizându-și petalele
peste ghizdurile încolăcite de trandafiri
împletite stau moartea și viața
într-o funie de mătase trecând prin inima mea
pe cine luăm pe cine mai lăsăm se întreabă una pe alta
suntem prea bătrâne
pentru a găsi spada ce va tăia nodul gordian
mai bine jucăm un poker la cacialma
până și îngerii fumează de atâta plictiseală
numărând orele la capătul muștiucului auriu
rotocoalele de fum au întâmplător număr impar
nici nu mai contează câți ani împlinești
mâine va fi ziua cea mai lungă și eu
păstrez încă amintirea unei divinități preistorice
ducând în brațe solstițiul de vară
precum o făgăduință într-un castron cu cireșe
chiar dacă furtuna de grindină devastează lanul de grâu
nu mă voi gândi la nimic din ceea ar fi putut fi și nu este
atâta timp cât voi aprinde focurile de Saint-Jean
ce vor cânta în sufletul meu urcând la cer pentru tine