Ploua și norii înnegreau pe ceruri,
Strivind sub greutatea lor pământul,
Iar cumpătul strivit era de gândul
Că ar putea și lui să-i vină rândul.
Ploua și norii înnegreau pe ceruri.

În tunet de explozie vuia mormântul
Iubirilor de lut pierdute în durere
Și-n valuri de nămol simțirea înecată piere
Nemailăsând voința în suflet să dispere.
În tunet de explozie vuia mormântul.

Ploaia de toamnă rar cădea
Pe culmi de agonie sau extaz
Cu roșii picături ea bubuia-n pervaz
Cadența lungă de lacrimi și necaz.
Ploaia de toamnă rar cădea.

Potopul greu acoperea pământul,
Iar apa dimprejur îl năpădea.
În tunet de explozie vuia mormântul.
Ploaia de toamnă rar cădea.
Lumini și umbre se-oglindeau prin unde,
Ploua și curcubeul nu mai apărea.
N-a apărut nicicând, nicicum, niciunde,
Iar ploaia asta nu se știe de va sta...