cea mai perfectă crimă e războiul, cea mai perfectă sinucidere
e războiul. mașina de scris pe care lucrez
e opera unor bătrâni scrântiți ce n-au avut nimic de pierdut.
emoțiile lor paralitice au însemnat numai tranșee. cu puțele în derivă
cu protezele dentare în fălci cu unul din picioare remediat eroic
ei stau pe fotolii la televizor exclamă încântați: uite cum explodează
uite cum mor ăia!
mașina mea de scris n-are litere
bate pe hârtie doar extazul unor visători
care ne-au împușcat cândva primind o simplă comandă.
orgasmul lor e lovit de literele mele
în plină activitate antiaeriană.
de n-ar fi ei am putea trăi omenește
însă ei sunt cei ce ne aprind lumânarea la căpătâi.
cu o simplă încruntare a sprâncenelor
ei fac televizorul să strige în gura mare: Foc!
și cădem ca niște anarhici fraieri.
a doua zi e sărbătoare noi suntem morți
ei vin cu pieptul plin de decorații să țină cuvântări
ei vorbesc despre glorie și arme nepoților
fără a le spune că au avut părinți
ei afirmă că scaunele cu rotile sunt preferabile
mersului pe picioarele tale
că bunicii trebuie să crească nepoții
(să devină și aceștia o generație plină de progenituri
pe care tot ei, bunicii, o vor lăsa fără părinți).

părinții mor în lupte fără egal
ca o fleandură-n vânt, steag și cârpă eroică
ei sunt copiii noștri, cei ce ne-au confirmat eroismul,
spun bunicii, crescând încă o tură de părinți.
stau la televizor și spun: Foc! Foc! Foc!
emoționați pișolcoși și câcăcioși
unde ești nepoate? hai că mi s-a umplut olița
dacă vrei să fii erou
începe prin a-ți ucide părintele
nu asculta poeți precum tată-to ăla cretinu
care mereu a cerut pace
și-a ajuns într-un șanț alcoolic
hai și du olița la budă
noi suntem etalonul, noi suntem gloria
uită-te la TV și pe internet, noi te-am făurit
nu părinții nu dumnezeu nu diavolul
numai noi te putem învăța drumul
către „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”.
renunță la poetu ăla prima dată
du-mi olița și apoi te vom face general
peste scârnăvia asta de lume în care
dacă n-ai medalii și diplome – ajungi ca tată-to, în șanț.
noi suntem unitatea de măsură a puterii
nu soțiile dezbrăcate și gingașele lor șoapte
nu plânsul după tatăl tău – martirul.
dă-l în mă-sa de victimă
vezi mâna mea lipsă? da picioru ăsta pierdut în ultimu război?
vezi-l? taci, și când vei ajunge ca mine
îți voi face cadou toate medaliile mele
vei fi mai erou decât mine
cel ce am tăiat zeci de picioare
până mi-a fost tăiat al meu la spital.
o căpiță de medalii și distincții te acoperă de-acum
dragul meu – o claie de tuburi de cartușe.
așa te vreau, fă-mă să fiu mândru de tine,
împușcă, dragul meu, împușcă!

plin de noroi, Isus a ieșit din șanț
a început să spună ceva:
eu sunt
tu ești... etc.
poetu ăla!...
l-am împușcat fără remușcări eu, eroul.
mașina de scris a început să bată
citesc ce am scris până acum
iar inima mea mă doare
de parcă n-ar mai fi a mea
parcă pe ea se bat, cu tuș modern, literele acestea.
(Va urma)
După ce voi plânge puțin.