Steaua ce stă pe cer
Ca semn al căderii sale
E-o facl-aprinsă în Infern
De chinuri, rău și jale.

Căci el pornit-a din abis
Vrând lumii rău să-i facă.
Și-acuma arde-n foc nestins
Ce-l mistuie tot, parcă.

În universu-i purpuriu
De jerbe și văpaie,
Nimic nu este; doar pustiu
Lăsat de lavă în șuvoaie.

Cu cazne grele și suspine
I s-a-ntărit împărăția;
Iar el, iubindu-se pe sine,
Pe veci dorit-a veșnicia.

Blestemul ce apasă greu
Asupra-i cugetului care
S-a îndoit de Dumnezeu
Nicicând nu va primi iertare.

Damnat a fost, damnat în veci va fi,
Ca-n orice lucru început cu trudă
Să-și vâre singur coada și-ntr-o zi
Să strice tot cu nepăsarea-i crudă...