Astăzi,
mi-am măsurat din nou prezentul.
Nu crescuse, nu era mai vesel,
nici nu părea să arate mai bine.

Era tot el,
același ca ieri,
ca alaltăieri sau ca oricând.
Părea doar
mai nerăbdător
să termine cu mine,
ba chiar privea
scrutător înainte.
Am fost surprins
să-l văd dintr-o dată
interesat de mâine
și nu se ferea s-o arate.

Zâmbind cu înțelegere,
l-am lăsat să plece.
A părut bucuros,
parcă se eliberase
de o povară,
iar asta m-a făcut
să-l urmăresc intrigat.
Mergea
indiferent la tot ce-l definea,
grăbit să ajungă tăcut și discret
la mine acasă.

A intrat furișat
până în camera de baie,
neatent la detalii și
lăsând vraiște ușile în urmă.
Am pășit neauzit,
privindu-l în oglindă
cum își pipăia
cu degetele obrazul.
L-am simțit trist,
mai trist decât toată fuga lui
sau plecările mele
și atunci m-a zărit.


S-a întors calm,
deloc surprins să mă vadă,
și mângâind
același obraz,
pe care se mira
că apăruseră
primele fire albe.

Atunci,
am știut amândoi
că n-o să ne mai despărțim
niciodată.