Zadarnic adunăm comori din noi înșine,
In final nu suntem decât niște furnici
Ce își duc conștiincioase propriul pământ
In galerii funeste,
Ascunzând în adâncuri imagini de bogăție deșartă.

Ne naștem în palmele tale inocenți,
Fără memoria lutului ce ne privește mut.
Ne risipim căutând oglinzi în noi, ce te-au privit,
Dar nu pot să vadă regizorul-spectator,ce ne obligă
Să învățăm minciuna, agresiunea, furia,
Să vedem descompunerea și deznădejdea celor de lângă noi;
Care dorește să ne modificăm sentimentele și gândurile,
Uneori înăbușindu-ne lacrimile și neputința,
Alteori râzând amar pentru o reușită comună la capătul sacrificiului,
Acomodându-ne să rezistăm în mlaștina hrănită,
Cu tinerețea trupurilor și minților noastre.
Apoi vii să ne judeci arătând cu degetul
Și râzi de micile plăceri, poticneli și incertitudini.
Oare nu înțelegi că ai luat o pânză albă, curată,
Ai aruncat-o într-un recipient cu murdărie,
Și ai lăsat-o să putrezească acolo un timp?
Apoi ai încercat să o cureți, spălând-o
Cu moartea celor dragi și afecțiunile noastre.
Și vom ajunge în fața ta și ne vei spune:
-Nu sunteți un material bun,
Priviți câtă murdărie ați strâns în voi.
Oare crezi că rănile și degradarea nu se reflectă
In sentimentele și gândurile noastre?
Dacă ne-ai făurit asemenea chipului tău
Ce fel de olar își mutilează propria creație,
Sădind suferință în spiritul ei, târând-o prin umilință?
Numai acela ce vrea să extirpe bucăți din sine,
Rămânând doar cu partea sa plină de voință, luminată de principii!
Acela care nu are putere să se judece singur,
Să se condamne sigur!
Cel care a creat această sită să separe
Partea sa bună de partea sa putedră!

Dacă voi ajunge parte a ta luminoasă,
Nu-ți voi reproșa niciodată nimic
Fericit că am ajuns o scânteie din tine,
Iar dacă sunt îndepărtat ca parte murdară,
Nu ai de ce să te temi, unde mă vei arunca
Glasul meu nu va mai fi auzit.