mi-au spus alaltăieri niște limbi de foc
mi-au spus că ființa aceea mama mamei mele
nu mai e, a plecat unde-a văzut cu gândul
ca fumul unei lumânări ca un chiot s-a dus
ființa aceea care nici n-a fost vreodată în carne și oase
a fost doar o casă de lumină în care mi-am ascuns copilăria
doar o umbră înclinată de frasin o poveste pe timp de iarnă
când împingeam cu picioarele în sobă aproape s-o dărâmăm
și umbra aceea mă lua în brațe seara și-mi vorbea
ceasuri întregi despre fata babei și-a moșului
și râdea când o trăgeam de capătul basmalei la ceafă
umbra lumina aceea mă așeza în copaie
pe două scaune lângă sobă și căldura de-atunci
mă încălzește azi și de când mă știu și până când
sufletul meu va pleca de la mine
acum încă nu pot să înțeleg nu vreau să-i aud
când îmi spun că îmbăiază prin cer copiii altor nori
și m-a lăsat să-mi port singur de grijă
mama mamei mele nu va mai ști
la ce oră se întoarce autobuzul sâmbăta
ca să-mi oprească cea mai bună plăcintă cu mere
să arunce dovleacu-n cuptor să culeagă toamna
cele mai frumoase piersici cu miezul ca sângele
nu
nu doar de umbra ei este vorba
ci de buturuga de mine de scorbura scoarței lui de timp
că parcă nici nu mai știu când sunt și când nu
parcă altcineva a trăit odată în locul meu
în timpul meu de-au plecat cele bune
acum stau ca un înger exilat pe pământ
la o margine de trotuar scârbos
și dau dintr-o băltoacă în alta fără umbrelă pe suflet
dau dintr-o stație în alta ca orbu
autobuze care nu știu unde duc
opresc în fața mea aproape să-mi lovească vârful nasului
urc în ele și plec unde-o fi
ca fumul unei lumânări.