cameră cu vedere spre parc
tic-tac spuse orbul înjurând apoi soarele printre dinți
orașul acesta are o singură fereastră
nu e a mea și nici nu mi-o doresc
bărbați firavi trec prin lumină
nu sunt ai mei și nici nu mi-i doresc
praf seară îndepărtare
nu plec și nu mă întorc de niciunde
descopăr mereu ceva ce știu toți
nu am nicio culoare de apă
nicio ploaie nu dă rugină cutiei de tablă care poartă numele meu

când locuiam în mama mea eram doar gândul bărbatului care a iubit-o înspre apus
și nu era bine
genunchii ăia firavi pe care îi strângeam la piept nu erau ai mei
erau doar cuvintele călătoriei lui printre oameni

felină uriașă femeia decupând teritorii masculine la pas
cercuri transparente irizări întâmplătoare
aș adormi printre stânci în așteptarea mareei
măcar de mi-ar fi de folos

inutil îmi spun inutil
aceeași barcă trece anost printre nori
eu nu sunt acolo și nici nu voi ajunge curând
am de gând să mai ascult un timp
orbul acesta care tot spune tic-tac
e al meu mi l-am dorit dintotdeauna
și e
inutil
inutil
inutil
orbul acesta sunt eu

ascuta poezia in lectura autoarei