câteodată în august vin zile din acelea în care ploaia nu se mai oprește
nu te gândești la nimic doar privești pe fereastră cum dumnezeu îți spală orașul gri
într-o zi ca aceasta m-a sunat soarele, mi-a zis că trece la o oră fixă prin cluj-napoca
că vrea să mă revadă câteva minute, dar plouă, i-am spus grăbindu-mă să nu întârzii
trecusem unul pe lângă altul, nu-mi place să port umbrelă, îi zic
voi veni eu la tine, îmi răspunde ușor rătăcit, doar că nu mai găseam librăria
acum te văd, îmi zice, ești îmbrăcată în negrul tău de lună și totuși la fel de luminoasă rămâi
venea soarele cu pași bărbătești pe faleza bișnițarilor, făcea un U în drumul lui până la mine
traversa pe roșu și lumina toată piața libertății sau toată ziua cea mare de august spălată
sub aceste ploi care întotdeauna așa vin
ești în galben, îl întreb naiv, de parcă n-aș ști că bărbații care mă iubesc
se îmbracă întotdeauna în culoarea soarelui
ne priveau florăresele, librăresele, cărțile, mașinile, asfaltul, borna kilometrului 0, matei corvin, turnul biserici și toți trecătorii în gang de librărie, ziua în amiaza mare
fiindcă soarele m-a luat în brațe, m-a sărutat, ne-am spus câteva vorbe, nu de iubire
și cu greu desprins de mine a pornit spre est, în traiectorie inversă dar precisă
apoi bănuind bine că iubesc culoarea aceasta, mi-a lăsat soarele în brațe
un vas de bambus presat
portocaliu


despre minutele petrecute cu tine, atât de proaspăt și de iubitor îmi vine greu să vorbesc
mă gândesc doar că e un păcat sau o ispită prea mare să tulburi singurătăți ancestrale
să surprinzi un trup înghețat cum se topește în brațele tale
tot plouă de-atunci, aproape oniric
și vasul portocaliu se umple – nu vreau să spun cu ce – dar și cu raze de soare
suntem atât de tineri și de îndepărtați în orașele noastre,
zilele mi le tulburi tu, nopțile eu, iar buzele, teribil cum îmi ard
de atunci