Te iubeam cînd eram un umil păstor de oi,
sub cerul arzător și curat al Greciei din trecut.
Nu am murit odată cu Ahile sub zidurile Troii,
fermecat de frumusețe am ales pe atunci iluzia.
Te-am iubit în gigantica vâlvătaie aprinsă de Torquemada inchizitorul,
în ochii senini ai lui Giordano Bruno
Am plâns cînd flăcările născute dintr-o altă iubire,
o însoțeau pe Ioana d’Arc în Infern,
al cărui alt nume este uitarea.
Te iubeam încă, în vremea-n care ciuma
pustia Europa,
iar albul de var acoperea chipurile peste care,
mila Domnului așeza liniștea.
Am început apoi să te caut,
în alt timp al Europei care uitase de dragoste și demoni,
în bubuiturile de tun și schijele ruginite,
ale celui care pe nedrept avea să fie numit Antichristul.
Te căutam încă deși pacea provizorie și șubredă,
nu putea să fie,
cel mai potrivit cadru pentru un rătăcitor în atâtea
timpuri confuze.
Dar cum trec norii și furtunile cumplite,
am început să te destram,
din alte cutremure, numite Tsunami,
din apele altor Potoape și din pactul oamenilor de atunci
(se pare că eram deja în secolul care ar fi trebuit să fie religios sau deloc)
cu Satan.
Ne-am întâlnit poate prea târziu,
(îngerii blonzi cu ochi inocenți de fetițe posesive,
stăpâneau deja o bună parte a lumii pe care am fi vrut să o împărțim)
în umbra discretă și complice a Bibliotecii din Alexandria.