Ultimarmaghedon


Cei doi uciși îmi dau de furcă:
huruie și grohăie,
stele li se evaporă din răni
și încă mai au putere
să se arunce înspre mine
așa,
ca niște valuri mareice de sânge

Dar nu mă las:
le retez smârcurile ce le cresc pe spinare
și le pisez gurile din care emană cețuri geroase.
Of! – izbucnesc duhori petrolifere
și se înalță un cor de sirene
da’ ce, io-s prost să mă las?
Le zdrobesc catargele de fier,
le inund minele cu apă grea
și cablurile de iarbă li le smulg – ha, ha!
Atunci,
din ei prind să se scurgă
lave de trei feluri
și mlaștini pline de semințe,
iar la sfârșit vomită
un smârc doldora de miasme
din care se înalță păsări.

Știu, știu, știu ce plan au în minte
și mă retrag în colțul camerei.
Îi privesc cum se târăsc,
horcăind și scuturându-se –
îmi zgârie parchetul cu etravele,
ai naibii,
îmi doboară tencuiala cu scările lor de fier,
ticăloșii,
iar din urechi le erupe
un stol de albatroși
ce se repede în display-ul
bătrânului 586 de sub fereastră.
Strig, îngrozit, dar e prea târziu!
Albatroșii se și reped în digital,
coborând în picaj prin conexiuni,
năpădind serverele
din cartier cât ai bate din palme:
sunt gata să se răspândească în www.

– Mai vrei? se înforțoșează
unul dintre morți, zi, bă, mai vrei?
întreabă el
în timp ce jeturi de abur verde-i ies din nas,
împuțind dormitorul.

Gagica de-azi noapte
tresare în pat,
cum fac alea prin filme –
chirăie și ea, ce să facă.
Of, nici măcar o curvă nu mai e
doar curvă,
dar eu n-am ce să fac –
trebuie să isprăvesc odată
cu morții ăștia!

Mă reped peste ei cu macheta
lucioasă, aia de-am smuls-o
din perete.
Mă pun pe ei,
le sfâșii pânzele ce li se ițesc din
spinare și – bruuuf!
Din ei se revarsă murene
și râuri montane.

Știu, știu, știu ce să fac:
dau multe SMS-uri odată,
repede-repede, cât să-i
înfăș într-o plasă de unde,
de biți și semnale.
Și scriu și tot scriu
SMS-uri,
până ce meganăvodul eteric
li se abate pe trupuri!
Ha, ha – îi văd, prăpădiții,
cum se zvârcolesc cu lentoare,
îi văd, blestemații,
cum icnesc bărbătește
de zici că-s mistreți-ncolțiți.

Mai lansez o salvă de SMS-uri
și de data asta îi topesc de tot.
Rap-ul lui eminem ce din ei
bătea tactul caftelii,
se înmoaie din ce în ce,
ei încep să se scurgă, se preling către colțuri,
pe baba de jos o inundă
cu nafta, cu a broaștei-mătase, cu alge,
cu nămol, putregai și putoare.

Mă dau înapoi.
Las baltă gagica, abia răsuflu,
alunec pe scări, pe culoare,
aud voci de aer
găsesc ascunzișul tocmai în beci
printre butii cu vin.

Mi-e frig, dar deschid
bijuteria perfectă
ce prin crâncenă luptă le-am smuls-o.
E lista cu morți încrustată-ntr-o
piatră.
Toți morții-s acolo
și cei ce vor fi
și eu, și Jim Morisson
și Hendrix, și Cezar
și florăreasa cur-mare
și doctor Jivago.

Îi citesc pe toți morții
îi descânt,
îi văd cum se-adună în haite,
pe vii cum îi caută
ce plan de bătaie mai au,
ce cărți nescrise scot la iveală,
de Freud și compania,
de Aquino și Borges –
doar-doar ar întoarce iar roata,
doar-doar n-ar fi morți,
doar-doar i-am mai crede
mâncători, sexuali, plimbăreți,
ucigași.

Văd tot ce vor morții
cum invadează TV-ul,
cum intră pe net,
cum lasă grafitti-n metrou,
cum intră-n derivele limbii
alături de noi
cum se strecoară prin jocuri
cum sunt, ca să nu fim doar noi
și ca ei să nu fie.