Ieri în timpul unei crize de identitate conjugală
Mi-ai spus că nu am făcut nimic pentru noi
În ultimele trei sute cinci zeci și șase de zile,
Că mi-am împrăștiat erecțiile prin poeme desfrunzite de alții,
Ca nu sunt în stare să-ți depăn visele până la capăt
Și că vorbele mele frumoase nu mai sunt bune
Nici pentru amăgit întunericul.
Plângeai împrăștiindu-te lacrimi de ceară printre cuvinte uscate
Și blestemai cerul cu cele înghesuite sub el.
Apoi ai strigat:
,,Ajunge, nu ne mai putem îmbăta încă un an cu amoruri sumare
Acum când zborul tău este mai înalt cu un cer
Iar al meu mai adânc, mult mai adânc cu o toamnă.
Ajunge, îngroapă-mă sub pașii tăi Doamne
Până se va rupe sărut cu sărut din carnea mea amăgită”

*

Mi-ai spus apoi să plec, să plec unde dorul se ucide cu pietre
Înainte de a-și scutura aripile îngreunate de gând,
Înainte de a-și sutura gândurile îngreunate de aripi…
Să plec și să mă culeg dintre toate cele ale tale:
Din cearșafuri, din cămașa de noapte, dintre coapse și…
Din toate ungherele inimii.
,,Du-te”, ai spus…
,,Du-te și închide ușa ce dă direct în lume,
Ușa prin care ai dat buzna în sufletul meu fără să-ți răspund
Acoperindu-i rană cu rană și amar cu amar…
Este vremea despletirii cărărilor
Smulse din ghemul noduros al destinului,
Este vremea desfacerii celor nefăcute…iubite.


P. S.
Nu cred că aș mai avea ce să-ți spun,
Nici măcar ferestrele larg deschise
Nu mă spală de mizeria gândurilor,
Aprinde lumina peste pleoapa greșelilor tale.