Inima ca o turtă de făină



Când văduva, ultima turtă de făină,
I-a dat-o sfântului Ilie, s-au făcut
Pământ și cer, o floare de Lumină,
Mai blândă decât cea de la-nceput –

A dat femeia ultima bucată
De hrană, nu la singurul ei fiu,
Ci unui trecător, cerșind, odată,
De ale gurii, să rămână viu –

Cât sângera un sfânt, atunci, de foame –
Că ultima îmbucătură a râvnit –
Și văduva i-a dat, ce nu dau mame
Decât la pruncul lor, cel mult iubit –

Uitând de fiul ei, uitând de sine,
Și doar în mila sfintei ospeții,
Femeia-a dat măsura ei de bine
Unui străin, să fie-între cei vii –

Și n-au plecat nici munții, și nici marea
În fața nimănui nu s-a deschis:
Din cer, peste pământ, a căzut ploaia
Ca lacrima de sfânt care-a ucis…