privirile noastre foșneau spre nicăieri
atîrnate de irișii albi,
sunau a frunze fărîmițate de vînt,
cînd ochiul magnetic al apei le-ntoarse, însumîndu-le
în nemișcarea lui de oglindă.

dincolo de oglindă
veghea Narcis,
ascuns sub ape sticloase.
îl trezea trecerea noastră zgomotoasă
ghearele a ceea ce noi luam drept cîntec
scrîșneau peste timpanul lin al apei.

atunci încercă să pescuiască priviri
îndurerat de cenușa undițelor lui,
că timpul nostru nu sufla peste ele
ca să le renască în ruguri.

era trist Narcis
că îl trezisem cu zgomotele noastre
si nu-și mai putea regăsi privirea,
că era doar o oglindă de piatră
deasupra căreia plouau torențial fragmentele unei lumi fugare
răpăind alunecoase si deformate pe suprafața rece.