In țara asta cu trei guri
cineva mușcă din mine
și nu se mai satură,
cineva îmi ascunde printre rînduri
fărîma bucuriei,
îmi întoarce lumina pe dos
ca pe un ciorap...
În zori, cerul mocnește a seară...

Cineva ne-ar vrea în ochiul său
ca-ntr-un țarc,
vite de prăsilă, fără nume,
una-ntr-alta,
piele lîngă piele,
turmă de colb aburind sub frig,
cineva ne deschide larg moartea
dar poezia nu trebuie să moară !

Cu sîngele șiroind pe frunte
poezia se refugiază-n psaltiri,
deasupra-i albatrosul
preschimbat în clopot,
prin neguri șuieră ordonanțele,
șuieră...

Scriu acest poem
cum aș vărui cu lehamite
ora tîrzie
pregătindu-vă zidul.
E vremea Marilor Pitici,
e nunta voastră
mori de vînt ale nimicului
urnind fără noimă aerul rînced
dintr-o zi într-alta.

Firesc ar fi să-mi pavați strada
cu umbrele voastre
mărunte ca solzii de lin,
firesc ar fi să-nchideți în amfore
aerul respirat de poet,
drept mărturie a întîmplării
de-a-i fi trăit prin preajmă,
firesc ar fi
să vă înghesuiți într-o bancnotă
ca-ntr-un templu-
s-o trec prin jar
și să-mi aprin țigara...

Copilăria-i o corabie cu îngeri,
dar între uter și cimitir
doar tu, iubire,
ești singura-ntîmplare
ca o fereastră deschisă-ntr-o stea.
În rest,
șiruri de burți arătîndu-și colții,
mîrîindu-se,
burți la pîndă
înghițindu-se cu disperare,
burți arogante ducîndu-vă-n lesă
prin saloanele de lux ale confuziei,
burți nemiloase abandonîndu-vă
la semaforul dintre două Siberii...

Ferecat pe dinăuntru
în propria-i burtă
ca-ntr-o limuzină,
marele Pitic ne joacă pe degete
cum ar dezlega integrame.

Mor
ca și cum aș cerși
un fulg de lumină
unui Dumnezeu plictisit,
orb, surd,
sătul pînă-n gît
de privirea-mi tăioasă,
mor
învelindu-vă grijuliu
sufletele goale,
e iarnă,
mor încurcat în mine însumi
ca-ntr-o plasă,
dar poezia n-are nici un chef
să moară !