Copil, căutam greieri prin iarbă.
Îmi plăcea să-i ascult –
nu cîntau niciodată la fel.
Cînd, într-o zi, minune mare:
am găsit
un inel.

M-am gîndit întîi că e fermecat.
Am vrut să-l arunc
departe, în urma mea.
N-am putut, înlăuntrul pietrei lui prețioase
un înger
plîngea.

Am încercat inelul, se potrivea întrutotul.
Parcă fusese întotdeauna
al meu.
L-aș fi păstrat pe deget dar mi-a fost teamă
că pierzătorul era
Dumnezeu.

Auzisem și eu de la unii ori alții
despre nemărginita putere
a Lui.
E limpede pentru toți: cu Dumnezeu
nici cînd pierde
să nu te pui.


Peste ani am înțeles că inelul îmi era hărăzit.
Începusem deja să umblu prin lume
- paiață.
Drept pedeapsă, din piatra-i spartă,
îngerul morții îmi rîde, întruna,
în față.