Îți mângâie vântul zulufii de pe frunte
și obrazul fin, pe care-o lacrimă
se scurge abia văzută.
Nu aș fi vrut să te găsească toamna
așa – hoinărind cu luna prin livezi,
Aș fi vrut să fii a mea,
fericită și senină, că sunt lângă tine.
Să prindem legămînt, prin trupurile împletite,
și prin sărutul dat, la clipa potrivită.
Să ni se împletească cununi de busuioc,
și de frunze aurite,
sub jurămîntul spus de fiecare.
Să ne iubim sălbatic,
ascunși sub umbra lunii
și să sfârșim, la răsărit de soare,
cu terma și plăcerea-n suflet,
riscând să fim văzuți de ochii lumii.
Dar eu nu sunt lângă tine,
o lume-ntreagă ne desparte,
deși îți simt buzele mângâindu-mi umărul,
aevea s-a întâmplat
și-acum mă doare.
Ciudat destin ce ne desparte,
și ne separă-n două lumi opuse,
când soarele se ivește – râzând, să te-ncălzească,
pentru o nouă zi de patimi și iubire –
la mine vine luna.
Vine cu ale tale buze
și iar ești lângă mine,
cu pirostriile pe cap, continuând
nunta-ncepută demult,
parcă întru-un alt veac!
S-aștepți…
am să-ți trimit vântul,
să-ți sufle zulufii de pe frunte,
și să-ți usuce lacrima
ce curge…