gura se întinde să ciugulească
aceleași mizerii,
doza de murdărie zilnică,
gazele arse de la același
aragaz uleios.

capete mânjite de cerneală,
pline de guri batrâne
scuipând mătănii și resturi de cuvinte,
țâșnind din inimă ca niște
suspine răsuflate
spun ca nu există altceva.

un copil țipă
pe acorduri de Chopin
atât de departe…
cu câteva etaje dedesubt,
în pământul putred de voci.

alunec prin tubul digestiv
macerat de paranoia
spre un viitor paralizat,
osificat.

pași pierduți pe trepte de beton:
zvâcnire a pergamentului bolnav
ce-mi învelește trupul
pe care mi l-ai tatuat
cu afurisenii.

una! două! e oare teama,
sau am greșit numărătoarea?!
imagini crunte mi se plimbă
ca niște emboli
prin sângele înmiresmat
de ploaie.

simt muchia zilelor
cu palma îngălbenită de tine,
paralizată undeva
în preajma inimii,
simt apropierea pielii mele
încrustată cu basoreliefuri,
cu ochi de câine
ce scurmă matricea de pământ
pulverizată-n priviri obosite.

ochi! ochi!
în craterul de carne fumegândă,
pupile, iriși lucrați în
filigrame purpurii
oglindesc ruine și mărăcini,
câini împăiați salivează,
clipesc din pleoape, ochi
tâmpi, ca zeci de uși transparente.

glasul! a pierit!
dar se aude ceva! cineva vorbește!
ochiul din frunte clipește nervos,
zbătându-și genele metalice,
ascultând…

dantela de falange străvezii
apasă foaia albă peste tine,
te-mpunge cu pintenul din palmă,
cu care odată
îți scriam povești.

și foaia se face
tot mai al dracului,
mi se-nfășoară gâtului,
mâna refuză să scrie cuvintele
oprite undeva mai sus
de genunchi.

e ceasul punerii în pământ,
pofta e moartă
și spun ca nu există altceva!
…doar eu…,
răspândită-n tine ca o remușcare.