ea alunecă rouă pe ierburi,
trupul ei firav pai e de grâu,
părul cel negru îi curge pârâu,
zână ea pare ivită din cețuri...

soarele cască trezit în târziu,
degete, părul de aur i-ncurcă
orbit de frumoasa ce cu pasu-i zglobiu
sânii-și coboară și urcă.


ea trece ca fiorul prin trup,
în urmă-i adie când cald când răcoare,
pare o rază ce fuge de soare
sau poate albină fugită din stup.


în cale-i feciorii se-opresc,
nu știu de-i vie sau doar o nălucă,
ochii ei ard când cu sete-o privesc
de teama ei fug pe unde apucă.


ea râde înflorind dinții ei albi,
râsul i-l poartă vântul departe
pașii ei dorul pare să-i poarte
pe câmpul ce doarme verde smarald.


feciorul o-așteaptă în luncă,
pe neașteptate, în brațe o prinde,
în iarba cea udă flămând o aruncă
și focul iubirii în ea îl aprinde